Liviu Beris, avea 13 ani când fasciştii au ajuns şi pe meleagurile botoşănene, fiind originar din localitatea Herţa, care acum nu mai aparţine teritoriului României. El şi familia sa au făcut parte din acele 39 de familii duse în condiţii greu de imaginat într-un lagăr unde au fost ţinuţi în condiţii în care nici un animal nu se ţine. A rezumat într-o singură expresie ”nu mai eram oameni”. Drumul a fost cel care a ucis pe majoritatea care nu au rezistat marşului, de la noroiul prin care nu puteai merge, îngheţul care a ucis pe cei care adormeau, dar şi bolile care erau inevitabile în astfel de condiţii inumane. S-a povestit de bătaia de joc din lagăr, de moartea lentă şi în chinuri prin inaniţie, dar şi de groaza din ochii celor care nu mai aveau nici o speranţă simţind că li se apropia clipa morţii. „Singurul lucru care m-a ţinut în viaţă şi care m-a făcut să fiu, sănătos să apar astăzi în faţa dumneavoastră, a fost că nu am urât. Ura te macină în primul rând pe tine şi după aceea pe ceilalţi. . Am luptat cu boala, dar şi condiţiile mizere pentru că am avut speranţa într-o lume mai bună şi că astfel de lucruri nu trebuie să se mai întâmple niciodată. Nu trebuie să uităm ceea ce s-a întâmplat pentru că indiferenţa este cea care permite petrecerea acestor fapte”, a povestit Liviu Beris.
Celălalt supravieţuitor a prigoanei evreieşti a povestit condiţiile de neimaginat din acele vagoane de vite în care erau puse şi câte 80 de persoane fără a li se da apă sau a li se asigura condiţii normale pentru călătorie. Dar cel mai surprinzător lucru pe care l-a povestit Oliver Lustig, prezentând mai multe poze din lagăr, a fost atitudinea naziştilor în momentul în care erau coborâţi evreii sau ţiganii din vagoane. „Nu se ţipa sau brusca, pentru că ar fi creat panică, 3.000 de oameni fiind greu de stăpânit. Se vorbea frumos şi eram minţiţi foarte convingător că cei care erau trimişi spre camerele de gazare se duceau la duşuri. Nu mai vorbim de ceea ce se întâmpla în acele camere, unde când se aruncau granulele acelei substanţe, cum fiecare călca pe cadavrul celor morţi pentru încă o gură de aer. Dar nu supravieţuia nici unul. Uneori naziştii erau obligaţi să folosească răngi de metal pentru a descleşta cadavrele, pentru că în chinurile morţii se forma o piramidă, fiecare dorind să prindă ultima gură de aer”, a povestit Oliver Lustig.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu