miercuri, 8 iunie 2011
Trenurile Mortii
• Marturia unui iesean evreu care a supravietuit pogromului din 1941 • Leizer Finkestein a acceptat sa vorbeasca despre oroarea abominabila la care a participat tocmai ca oamenii sa afle ce a fost, pentru ca asa ceva sa nu se mai intample niciodataCu vocea gatuita de emotii si lacrimi in ochi, Leizer Finkestein strange cu mainile tremurande o batista, o frange intre degete de parca ar vrea sa-si stapanesca fiorul care-i strabate sira spinarii. A tras aer in piept si a inceput depanarea amintirilor din prima sa calatorie cu trenul, cu trenul mortii, la varsta de 17 ani si jumatate. Acum Leizer Finkestein are 83 de ani si este pensionar. L-am gasit ieri la Comunitatea Evreiasca, unde a venit sa mai repare niste scaune, doar tamplaria a indragit-o din copilarie, a invatat-o de la tatal lui. A acceptat sa vorbeasca despre oroarea abominabila la care a participat tocmai ca oamenii sa afle ce a fost, pentru ca asa ceva sa nu se mai intample niciodata. Amintirile ce il napadesc pe Leizer Finkestein il fac sa spuna "ma scuzatiCamera de gazare, fara fum si fara focVagoanele erau mici, iar geamurile minuscule erau inchise pe dinafara. "Cand au inchis gemuletele s-a facut intuneric bezna in vagon. Eram in luna lui cuptor, din cauza caldurii, fara aer, apa si nemancati, oamenii cadeau ca mustele. Acoperisul din tabla s-a incins, iar vagonul a devenit deodata o camera de gazare fara fum si fara foc. Eu am avut noroc pentru ca am nimerit cu fratii mei in vagon. Trebuie sa spun, am baut urina, dar pana la urma ne-am dezbracat de camasa si am bagat o bucata prin gaurile vagonului si ne umezeam buzele cu transpiratia, ne sugeam sudoarea, nimeni nu isi poate inchipui ce inseamna acest lucru. In vagon, daca te prabuseai, erai mort pentru ca altii cadeau peste tine si nu mai aveai putere sa-i dai la o parte. Din cei peste o suta de oameni din vagon am ajuns la Podu Iloaiei vreo douazeci", a mai povestit Finkestein.Victimele trenului mortiiDin Iasi si pana la Podu Iloaiei trenul mortii a facut in jur de opt ore. "Cand ne-au vazut evreii din Podu Iloaiei, s-au cutremurat. Au fost chemati sa ne dea de mancare si apa. Cei care am mai ramas, am fost cazati la familiile evreiesti de acolo. A doua zi am fost dusi sa ingropam cadavrele. Erau descarcate din tren precum sacii de ciment. Mortii erau umflati de caldura, iar in gropile comune erau pur si simpli aruncati. Nu va imaginati ce groaza era, pentru ca multi si-au gasit rudele, eu mi-am gasit un var", a mai spus Leizer Finkestein. Martorul nostru a stat in Podu Iloaiei din iunie pana in noiembrie 1941. A fost luat de un crestin tamplar, ca ucenic. , amintirile ma fac din om neom".
Marturii din timpul Holocaustului !
Dincolo de informaţiile oferite de cărţile de istorie, peste filele cărora uneori se trece în grabă, există povestirile oamenilor ce au fost martori muţi ai evenimentelor pe care popoarele lumii le-au trăit de veacuri. Spusele celor care au îndurat necazurile unor războaie ce nu erau ale lor sînt încărcate de durere. Prigoana evreilor"Micul Paris" al judeţului Botoşani, aşa cum a fost numit cîndva oraşul Săveni, a fost de-a lungul anilor locul unde mulţi evrei spuneau cu mîndrie "acasă". Doamna Betty Cojocaru este una dintre persoanele respectate ale urbei. Evreică la origine, născută la data de 12 ianuarie 1934, şi-a petrecut copilăria visînd la un somn tihnit fie şi pentru o noapte. "În anul 1940 aveam 6 ani şi nu prea ştiu ce s-a întîmplat. Părinţii mei preferau să nu pomenească de acele zile, era prea multă durere. Nici eu nu prea vorbesc cu soţul meu sau cu copiii despre vremurile acelea. Am fost în pericol de moarte în acei ani, mulţi dintre noi au murit, dar eu nu înţelegeam prea mult, eram o copilă. Dar îmi aduc aminte momentul cînd ne-au deportat în Transnistria, în noiembrie 1941, şi că a trebuit o vreme să-mi coase mama o stea galbenă pe hăinuţă", îşi aminteşte bătrîna evreică. Amintirile sînt încă vii, imaginea copilului care se ţinea de fusta mamei fiind păstrată într-un lăcaş special al sufletului. "Aproape toţi evreii din oraş am fost duşi într-o zi la gară şi urcaţi în vagoane. Mi-aduc aminte că era mare aglomeraţie pe peron, o mulţime de oameni, de toate vîrstele", a mai spus Betty Cojocaru. Au fost înghesuiţi în vagoane, unii peste alţii, fără apă şi fără hrană. Mulţi dintre ei nu au mai ajuns la destinaţie. S-au prăpădit de foame, de sete, de boală... "Trenurile au pornit peste Prut şi mai departe. Am trecut prin trei lagăre: Kodima, Ozarineţ şi Moghilev, în Transnistria (teritoriul primit spre administrare de către România în august 1941, prin tratatul semnat de Ion Antonescu cu germanii. A nu se confunda cu actuala Transnistrie – n.r.)", a povestit femeia, care îşi aminteşte că erau supravegheaţi de soldaţi înarmaţi pînă în dinţi, cu toţii români, înverşunaţi şi gata să tragă la orice mişcare. Unul dintre ei a trecut orice barieră pentru a da o mînă de ajutor evreilor oropsiţi: "Mereu, în familie, cînd rememoram acele momente, îl aminteam pe impiegatul de la gara Ungureni: încerca săracul să dea apă celor din vagoane, dar l-a surprins şeful de post, l-a oprit şi l-a ameninţat. Şi printre jandarmi erau unii mai de treabă, le dădeau deţinuţilor cîte ceva de mîncare, apă, ţigări. Ne mai lăsau pe noi, copii, să mergem la cerşit..."Mirosul morţiiLagărul din Transnistria, în care Betty Cojocaru a trăit clipe de coşmar, a fost mormîntul multor semeni de-ai ei. Lupta pentru supravieţuire, în care şi cel mic, şi cel mare avea rolul său, la fel de important, a îmbrăcat forme inimaginabile. Locuind cîte cinci familii într-o cămăruţă, suferinţa evreilor a devenit un tot unitar care, paradoxal, le-a întreţinut speranţa. Lipsa hranei a dus la boală şi moarte, a dus la gesturi disperate. "Eram într-un ghetou, într-o parte a oraşului, de unde nu aveam voie să ieşim. Mama a încercat, biata, într-o zi să iasă ca să ne caute de mîncare, dar a fost prinsă. Au bătut-o crunt, în faţa noastră. Toată noaptea am învelit-o în cearşafuri ude. Avea pielea înnegrită, sfîşiată...", a povestit Betty Cojocaru şi lacrimile suferinţei, ce i-au brăzdat de timpuriu chipul, au început din nou să curgă. "A fost tare greu, mai ales că au fost şi nişte ierni foarte geroase şi foamete. Eu aveam o treabă zilnică de făcut: căutam printre gunoaie coji de cartofi sau resturi de mîncare şi mama încropea cîte ceva", a spus femeia. O mică parte dintre evreii oropsiţi au avut norocul să nu mai încape în lagăr. Stăteau pe unde apucau şi coseau cojoace pentru localnici, iar în schimbul "bijuteriilor" care ieşeau din mîinile lor primeau hrană. "Dar cei mai mulţi o duceau greu. Pe cei care mureau nu-i îngropau imediat, îi ţineau o vreme într-o casă, claie peste grămadă. Pe urmă cereau să se sape o groapă şi îi aruncau acolo. Mi-aduc aminte mirosul...", a povestit bătrîna evreică.Revenirea acasăCînd vremurile s-au potolit, multe familii de evrei s-au întors la Botoşani şi s-au stabilit la Săveni. Singurele bagaje pe care le-au adus erau doar amintirile unor momente prea dureroase. Bărbatul cu care s-a căsătorit Betty Cojocaru, evreu de origine, trecuse prin aceeaşi experienţă dureroasă a deportării, dar şansa de a locui printre sătenii din Transnistria l-a ţinut departe de suferinţa cumplită din lagăr. Oraşul a început să prindă viaţă la venirea evreilor, care au dat dovadă de un talent deosebit în afaceri: "Erau multe familii de evrei, de obicei grupate pe anumite străzi. Majoritatea avea o mică dugheană sau un atelier de croitorie, cojocărie, cizmărie...".La Săveni, în scurt timp s-au structurat două pături sociale în rîndul evreilor. Unii bogaţi, care aveau sinagoga lor, şi alţii săraci, care se rugau pe unde apucau. "Şi aici, în Săveni, erau aşa de mulţi evrei încît au fost ridicate cu timpul vreo cinci sinagogi. Strada asta, 1 Decembrie, avea case şi prăvălii pînă în capăt, la muzeu. Unii aveau şi beciuri, cei cu stare, cu prăvălii mai mari. Era chiar o sinagogă pe care o frecventau cei mai cu stare. A noastră era sinagoga calicilor, dar a rămas în picioare şi azi", a spus cu o oarecare mîndrie Betty Cojocaru.Chiar dacă a fost marcată profund de evenimentele din tinereţe, nu regretă nimic şi s-ar întoarce oricînd în trecut. "A fost greu, dar n-am de ce a mă plînge, noi am dus-o mai bine decît tineretul de azi, pentru ei e mult mai greu. Greu cu banii, greu de găsit de lucru. Să dea Dumnezeu ca măcar copiii aceştia de azi să o ducă mai bine. Părinţii lor trudesc pentru ei, pe unde pot, cum pot... Să aibă grijă de copii!", a mai spus bătrîna evreică, mesajul dorind a fi un sfat împletit din toată suferinţa ce a trăit-o cîndva.Liliana Anuţei
luni, 6 iunie 2011
Calatoria cu ''trenurile mortii''
Prima mea calatorie in afara Iasului a fost cu ''trenurile mortii'', marturia lui Leizer Finchelstein. Cu doua - trei zile inainte de ''duminica aceea'' multi dintre ei au plecat de acasa si si-au insemnat casele cu cruci, pe moment nu am inteles de ce. ''NU PUTEAM SA CRED CE SE AUZEA DESPRE HITLER''
''Duminica aceea''
Pe 29 iunie nimeni nu-si imagina ce avea sa se intample, desi semne prevestitoare au fost. Sambata un frate de-al tatalui meu , care locuia la Abator, un cartier cu multi evrei, a venit la noi dsfigurat de spaima ca sa ne spuna ca evreii sunt scosi afara din case batuti si omorati.
Pe la ora zece dimineata, au dat buzna in casa patru sergenti de politie cu cativa civili care erau inarmati cu bate.Civilii urmareau sa fure ceva din casa, dar de la noi nu aveau ce.
"Au trecut atatia ani de atunci, dar inca nu imi iese din cap groaza mamei mele din momentul cand a vazut ca baietii ii sunt luati si dusi niciunde", spune Leizer printre lacrimi.
In cladirea Filarmonicii era un spital de campanie german si, cand a trecut coloana de evrei, germanii le-au varsat mizerii in cap.
''Pentru prima data am vazut oameni morti, sange si creieri imprastiati.
La evrei, prin traditie, mortii sunt imediat acoperiti si ingropati, nu sunt tinuti
trei zile ca la crestini. Eu nu apucasem sa vad cadavre pana in ziua aceea",
spune Leizer umbrit. ''mi-am vazut chiar si un prieten mort atarnat pe gard'' isi aminteste Leizer. ''Am stat sub amenintarea armelor ingramaditi unii in altii cu miile , fara apa , fara mancare , de la pranz pana a doua zi dimineata, dupa care am fost pus impreuna cu alti suferinzi sa strangem cadavrele pentru a face loc.''
''Pana la gara a fost ingrozitor, era atat de intuneric incat nu vedeai la un pas mai infata, ne impiedicam de multe ori de cadavre alte ori chiar cadeam peste ele, a fost ingrozitor.'' ne marturiseste Leizer.La gara, alte grozavii. Au fost trantiti in fata garii, unde era piata de trasuri, in balega si urina de cal.Au fost numarati cate 40 si bagati in vagoane mici, de zece tone, din lemn,
folosite pentru materiale de constructii. Nici macar nu erau curatate.
"De frica, ne-am bagat unul altul, ca oile, si vagonul parea gol. Un impiegat
de miscare, un tinerel, se agita pe acolo si spunea ca el nu expediaza
vagoanele daca nu sunt incarcate la capacitate. Si atunci au mai adus 40.
Ne-am ingramadit si tot parea vagonul gol. Pana la urma, ne-au incarcat vreo
suta, o suta douazeci, nu pot sa stiu. Aproape nu te mai puteai misca",
povesteste Leizer. "Dupa 1947, am intrat la CFR si as fi vrut il intalnesc
pe tinerelul impiegat ca sa-i spun ca la scoala CFR se invata ca, atunci cand
incarci vagoane cu vietati, exista o capacitate maxima admisa si trebuie
asigurate furaje. Noi stateam mai rau ca animalele, nu aveam aer si nici nu
ni s-a dat apa. Vagoanele aveau gemulete de 25 pe 60 de cm, ale caror
obloane au fost inchise pe dinafara. Era un fel de camera de gazare fara
gaz si foc. Soarele facea tot." ''AM MERS OPT ORE 20 DE KM''.
Din cauza caldurii, a lipsei aerului, apei si a hranei, a mirosurilor insuportabile,
"oamenii mureau ca mustele". Nu au fost scene de violenta sau de nebunie.
Afara erau 35 de grade cel putin. "Eram deja epuizati si murdari, cu
excrementele pe noi, cand am fost imbarcati. Eu am avut noroc pentru
ca am nimerit patru frati impreuna in vagon. Am baut urina unii de la altii.
Ne-am supt camasile de sudoare. Ne-am palmuit continuu ca sa stam treji.
Nu imi amintesc daca am fost constient tot timpul. Ca sa ne odihnim, am
stivuit cadavrele, am facut banci din ele. Nu aveai voie sa cazi. Daca te
prabuseai, erai mort pentru ca altii cadeau peste tine si nu mai aveai putere
sa ii dai la o parte. Peste un frate de-al meu, care a fost luat in celalalt tren,
impreuna cu tatal meu, au cazut morti si nu a putut si isi mai traga un picior.
Cand a ajuns la Calarasi piciorul ii intrase deja in putrefactie, de viu. A scapat,
dar a ramas suferind cu piciorul toata viata."
Atunci l-a pus la indoiala pe Dumnezeu. Era deznadajduit ca ii cerea ajutorul
cu disperare si nu era ajutat.
Totusi, pana la urma a avut noroc. Din cei peste o suta de oameni din vagon
au scapat vreo 20-22, dintre care toti cei patru frati. Au scapat si tatal si
fratele din celalalt tren, care a ajuns tocmai la Calarasi, dupa sapte zile de
drum si un traseu absurd. Putine familii de evrei din Iasi pot spune ca au avut
un asa noroc. ''ERAM CADAVRE VII''....
Am fost pusi sa aruncam intr-o groapa cadavrele care era deja umflate si miroseaua ingrozitor de urat.In gropi iiaruncam de sus, ca pe saci, nu ii mai asezam. Puneam un rand de morti,dupa care aruncam var si puneam alt rand. Trei straturi au fost cu totul.Nu va inchipuiti ce groaza era. Multi si-au gasit rudele. Eu mi-am gasit un var."
''Duminica aceea''
Pe 29 iunie nimeni nu-si imagina ce avea sa se intample, desi semne prevestitoare au fost. Sambata un frate de-al tatalui meu , care locuia la Abator, un cartier cu multi evrei, a venit la noi dsfigurat de spaima ca sa ne spuna ca evreii sunt scosi afara din case batuti si omorati.
Pe la ora zece dimineata, au dat buzna in casa patru sergenti de politie cu cativa civili care erau inarmati cu bate.Civilii urmareau sa fure ceva din casa, dar de la noi nu aveau ce.
"Au trecut atatia ani de atunci, dar inca nu imi iese din cap groaza mamei mele din momentul cand a vazut ca baietii ii sunt luati si dusi niciunde", spune Leizer printre lacrimi.
In cladirea Filarmonicii era un spital de campanie german si, cand a trecut coloana de evrei, germanii le-au varsat mizerii in cap.
''Pentru prima data am vazut oameni morti, sange si creieri imprastiati.
La evrei, prin traditie, mortii sunt imediat acoperiti si ingropati, nu sunt tinuti
trei zile ca la crestini. Eu nu apucasem sa vad cadavre pana in ziua aceea",
spune Leizer umbrit. ''mi-am vazut chiar si un prieten mort atarnat pe gard'' isi aminteste Leizer. ''Am stat sub amenintarea armelor ingramaditi unii in altii cu miile , fara apa , fara mancare , de la pranz pana a doua zi dimineata, dupa care am fost pus impreuna cu alti suferinzi sa strangem cadavrele pentru a face loc.''
''Pana la gara a fost ingrozitor, era atat de intuneric incat nu vedeai la un pas mai infata, ne impiedicam de multe ori de cadavre alte ori chiar cadeam peste ele, a fost ingrozitor.'' ne marturiseste Leizer.La gara, alte grozavii. Au fost trantiti in fata garii, unde era piata de trasuri, in balega si urina de cal.Au fost numarati cate 40 si bagati in vagoane mici, de zece tone, din lemn,
folosite pentru materiale de constructii. Nici macar nu erau curatate.
"De frica, ne-am bagat unul altul, ca oile, si vagonul parea gol. Un impiegat
de miscare, un tinerel, se agita pe acolo si spunea ca el nu expediaza
vagoanele daca nu sunt incarcate la capacitate. Si atunci au mai adus 40.
Ne-am ingramadit si tot parea vagonul gol. Pana la urma, ne-au incarcat vreo
suta, o suta douazeci, nu pot sa stiu. Aproape nu te mai puteai misca",
povesteste Leizer. "Dupa 1947, am intrat la CFR si as fi vrut il intalnesc
pe tinerelul impiegat ca sa-i spun ca la scoala CFR se invata ca, atunci cand
incarci vagoane cu vietati, exista o capacitate maxima admisa si trebuie
asigurate furaje. Noi stateam mai rau ca animalele, nu aveam aer si nici nu
ni s-a dat apa. Vagoanele aveau gemulete de 25 pe 60 de cm, ale caror
obloane au fost inchise pe dinafara. Era un fel de camera de gazare fara
gaz si foc. Soarele facea tot." ''AM MERS OPT ORE 20 DE KM''.
Din cauza caldurii, a lipsei aerului, apei si a hranei, a mirosurilor insuportabile,
"oamenii mureau ca mustele". Nu au fost scene de violenta sau de nebunie.
Afara erau 35 de grade cel putin. "Eram deja epuizati si murdari, cu
excrementele pe noi, cand am fost imbarcati. Eu am avut noroc pentru
ca am nimerit patru frati impreuna in vagon. Am baut urina unii de la altii.
Ne-am supt camasile de sudoare. Ne-am palmuit continuu ca sa stam treji.
Nu imi amintesc daca am fost constient tot timpul. Ca sa ne odihnim, am
stivuit cadavrele, am facut banci din ele. Nu aveai voie sa cazi. Daca te
prabuseai, erai mort pentru ca altii cadeau peste tine si nu mai aveai putere
sa ii dai la o parte. Peste un frate de-al meu, care a fost luat in celalalt tren,
impreuna cu tatal meu, au cazut morti si nu a putut si isi mai traga un picior.
Cand a ajuns la Calarasi piciorul ii intrase deja in putrefactie, de viu. A scapat,
dar a ramas suferind cu piciorul toata viata."
Atunci l-a pus la indoiala pe Dumnezeu. Era deznadajduit ca ii cerea ajutorul
cu disperare si nu era ajutat.
Totusi, pana la urma a avut noroc. Din cei peste o suta de oameni din vagon
au scapat vreo 20-22, dintre care toti cei patru frati. Au scapat si tatal si
fratele din celalalt tren, care a ajuns tocmai la Calarasi, dupa sapte zile de
drum si un traseu absurd. Putine familii de evrei din Iasi pot spune ca au avut
un asa noroc. ''ERAM CADAVRE VII''....
Am fost pusi sa aruncam intr-o groapa cadavrele care era deja umflate si miroseaua ingrozitor de urat.In gropi iiaruncam de sus, ca pe saci, nu ii mai asezam. Puneam un rand de morti,dupa care aruncam var si puneam alt rand. Trei straturi au fost cu totul.Nu va inchipuiti ce groaza era. Multi si-au gasit rudele. Eu mi-am gasit un var."
Holocaustul uitat
"Holocaustul uitat" este un reportaj cutremurator, realizat de Carmen Avram si echipa Stirilor Pro Tv in 2004.
Documentarul incearca o repunere in drepturi a unei perioade istorice care, din diverse motive a fost ignorata. Internautii pot afla fapte cutremuratoare despre masacrele de la Dorohoi, Iasi si Bucuresti, despre lagarele din Transnistria , despre asasinatele de la Chisinau si Odessa - unde au murit zeci de mii de evrei, executati de Antonescu, precum si despre persecutiile, procesul de romanizare si izolarea evreilor de pe teritoriul Romaniei.
Documentarul incearca o repunere in drepturi a unei perioade istorice care, din diverse motive a fost ignorata. Internautii pot afla fapte cutremuratoare despre masacrele de la Dorohoi, Iasi si Bucuresti, despre lagarele din Transnistria , despre asasinatele de la Chisinau si Odessa - unde au murit zeci de mii de evrei, executati de Antonescu, precum si despre persecutiile, procesul de romanizare si izolarea evreilor de pe teritoriul Romaniei.
Tinerii nu stiu mai nimic despre Pogromul de la Iasi
Avem o intrebare si un set de raspunsuri. "Ce stiti despre Pogromul de la Iasi? Dar prietenii dumneavoastra"? Raspunsurile sint urmatoarele:
GRP, absolventa Drept: "Imi spune ceva, dar e...vag".
S.T, absolvent Filosofie: "Da stiu foarte bine ce a fost si ce este, insa prietenii mei nu stiu. Atit spun, ca au mai auzit pe la stiri si ma intreaba daca evenimentul s-a produs recent".
RC, absolvent jurnalism: "Nimic"
M.F, absolvent politologie: "Legionarii? Da am auzit, dintre prietenii mei insa foarte putini stiu despre ce este vorba. Daca ar fi sa dau un procent, as spune 5%".
Am chestionat si noua studenti care se pregatesc in domenii cum ar fi arhitectura, filosofie, matematica, limbi straine si cibernetica insa niciunul nu a gasit o definitie termenului pogrom si niciunul nu a putut vorbi despre evenimentele din iunie 1941.
Profesorul de istorie Robert Stan explica acest lucru in felul urmator. "Manualele de istorie fac o scurta trecere in revista a faptelor Holocaustului. Ele sunt enumerate in categoria "greselilor politice" savirsite de maresalul Ion Antonescu. Elevii trec cu vederea aceste evenimente intrucit sint studiate in clasa a XII-a si neintrind in programa de bacalaureat se vorbeste prea putin despre ele.
Evreii si Rromii
După 1945, cifra cel mai des folosită pentru numărul de evrei uciși a fost cea de șase milioane. Centrul de comemorare al Holocaustului, Autoritatea Yad Vashem de Amintire a Eroilor și Martirilor Holocaustului din Ierusalim, comentează:
„
Nu este cunoscut numărul exact al evreilor uciși în Holocaust. Cifra cea mai frecventă este cea de șase milioane, avansată de Adolf Eichmann, un demnitar de rang înalt al SS-ului. Majoritatea cercetărilor confirmă că numărul victimelor s-a situat între cinci și șase milioane. Primele estimări plasau numărul la între 5,1 milioane (Profesorul Raul Hilberg) și 5,95 milioane (Jacob Leschinsky). Cercetări mai recente, ale Profesorului Yisrael Gutman și Dr. Robert Rozett în Enciclopedia Holocaustului, estimează numărul de morți între 5,59 si 5,86 milioane, iar potrivit unui studiu coordonat de cercetătorul german Wolfgang Benz numărul estimativ este de 5,29 până la 6 milioane.
Principalele surse pentru aceste statistici sunt comparațiile dintre recensămintele de dinainte de război și cele postbelice. A fost folosită și documentația nazistă cu date parțiale privind diversele deportări și asasinate. Se estimează că centrul de comemorare și documentare Yad Vashem are în prezent peste patru milioane de nume ale victimelor.
”
În a treia ediție a lucrării sale în trei volume, The Destruction of the European Jews, Raul Hilberg a estimat numărul evreilor omorâți în Holocaust la 5,1 milioane. Această cifră include "peste 800 000" care au murit din cauza "ghetoizării și privațiunilor"; 1 400 000 uciși prin "împușcare în aer liber"; și "până la 2 900 000" pieriți în lagăre de concentrare (Konzentrationslager). Hilberg estimează numărul de morți în Polonia la "până la 3 000 000".
Cifrele avansate de cercetătorul Hilberg sunt în general considerate a fi o estimare minimală, întrucât de regulă el includea numai cazurile mortale pentru care există și evita orice ajustare statistică. Istoricul britanic Martin Gilbert a folosit o abordare similară în lucrarea sa Atlas of the Holocaust, dar a ajuns la un număr de 5,75 milioane de evrei morți, deoarece a estimat numere mai mari de evrei uciși în Rusia și în alte locuri.
Lucy S. Dawidowicz a folosit date din recensămintele de dinainte de război pentru a estima numărul evreilor omorîți la 5,934 milioane.
Unul dintre cei mai reputați cercetători germani ai Holocaustului, Wolfgang Benz, de la Universitatea Tehnică Berlin, citează între 5,3 și 6,2 milioane de victime în Dimension des Volksmords, iar Yisrael Gutman și Robert Rozett estimează în Encyclopedia Holocaustului (1990) numărul victielor la între 5,59 și 5,86 milioane.
În teritoriile controlate direct sau indirect de naziști au trăit între 8 și 10 milioane de evrei. Incertitudinea apare din lipsa de informații privind numărul de evrei domiciliați în Uniunea Sovietică. Cele 6 milioane de victime ale Holocaustului reprezintă astfel între 60% și 75% dintre evreii europeni. Au fost exterminați peste 90% din evreii polonezi, care fuseseră în număr de 3,3 milioane. Aceeași proporție se înregistrează și în țările baltice Letonia și Lituania, dar mare parte din evreii din Estonia au fost evacuați la timp. În Cehoslovacia, Grecia, Olanda și Iugoslavia, au fost uciși peste 70%. Peste 50% au fost uciși în Belgia, Ungaria și România. Este posibil ca o proporție similară să fi murit în Belarus și Ucraina, dar cifrele pentru aceste țări sunt mai puțin sigure. Printre țările cu mortalitate mai mică în Holocaust se numără Bulgaria, Danemarca, Franța, Italia și Norvegia. Dintre cei 750 000 de evrei care trăiau în Germania și Austria în 1933, au supraviețuit doar aproximativ un sfert. Înainte de 1939 s-au refugiat din Germania foarte mulți evrei, însă în majoritate și-au ales locuri de refugiu în Cehoslovacia, Franța și Olanda, de unde, ca urmare a ocupării acestor țări de armata hitleristă, au fost deportați în lagăre și în mare număr uciși.
Numărul celor uciși în principalele lagăre de muncă forțată și exterminare este estimat după cum urmează:
Auschwitz-Birkenau: 1,4 milioane; Belzec: 600 000; Chełmno: 320 000; Majdanek: 360 000; Maly Trostineț: 65 000; Sobibór: 250 000;si Treblinka: 870 000.
De aici rezultă un total de peste 3,8 milioane; dintre aceștia, 80%–90% se estimează că au fost evrei. Numai în aceste șapte lagăre au murit jumătate din numărul total de evrei uciși în întregul Holocaust. Practic întreaga populație evreiască a Poloniei a murit în aceste lagăre.
Cel puțin o jumătate de milion de evrei au murit în alte lagăre, inclusiv în marile lagăre de concentrare din Germania. Acestea nu erau lagăre de exterminare propriu-zise, însă au avut în diverse momente un număr mare de prizonieri, îndeosebi în ultimul an al războiului când naziștii s-au retras din Polonia. Aproximativ un milion de oameni au murit în aceste lagăre și, deși proporția de evrei nu este cunoscută cu certitudine, a fost estimată la 50%.
Alți între 800 000 și 1 milion de evrei au fost uciși de unitățile speciale de lichidare, numite Einsatzgruppen, în teritoriile sovietice ocupate (cifră aproximativă, deoarece omorurile comise de Einsatzgruppen erau adesea nedocumentate). Mulți alții au murit prin executare ori din cauza bolilor și malnutriției în ghetourile din Polonia, înainte să fi putut fi deportați.Deoarece romii sunt în general un popor retras, cu o cultură bazată pe istoria orală, se știu mai puține lucruri despre soarta lor decât despre cea a oricărui alt grup. Yehuda Bauer scrie că lipsa de informații poate fi atribuită atât neîncrederii și suspiciunii romilor, cât și umilirii acestora, deoarece unele din tabuurile de bază ale culturii romilor privind igiena și contactul sexual au fost încălcate la Auschwitz. Bauer scrie că "majoritatea [romilor] nu puteau face relatări despre aceste torturi. Ca urmare, mulți nu au spus nimic, ceea ce a amplificat efectele marii traume suferite."
Donald Niewyk și Frances Nicosia scriu că numărul morților a fost de cel puțin 130 000 din cei aproape un milion de romi din Europa controlată de naziști. Michael Berenbaum scrie că estimările cercetătorilor se află între 90 000 și 220 000. Un studiu detaliat al lui Sybil Milton, fost istoric senior la USHMM, a calculat un număr al morților de aproximativ 220 000, poate chiar aproape de 500 000. Ian Hancock, director al Programului de Studii Romani și al Arhivei și Centrului de Documente Romani de la Universitatea Texas din Austin, a înaintat o cifră mai mare, între 500 000 și 1 500 000. Hancock scrie că, proporțional, numărul morților a egalat "și aproape sigur l-a depășit pe cel al evreilor morți."
„
...vor să arunce în ghetou tot ce este caracterizat drept murdar, bizar, de speriat și care trebuia cumva distrus.
”
—Emmanuel Ringelblum despre romi.
Înainte de a fi trimise în lagăre, victimele erau înghesuite în ghetouri, cum au fost câteva sute de mii de oameni în Ghetoul Varșovia.Mai spre est, echipele Einsatzgruppen căutau taberele de romi și ucideau locuitorii acestora pe loc, nelăsând nicio urmă a victimelor. Romii erau și ținta regimurilor-marionetă care au colaborat cu naziștii, de exemplu regimul Ustaše din Croația, unde un număr mare de romi au fost uciși în lagărul de concentrare Jasenovac.
În mai 1942, romii au fost puși sub incidența acelorași legi ca și evreii. Pe 16 decembrie 1942, Heinrich Himmler, comandantul suprem al SS-ului și considerat "arhitectul" genocidului nazist, a emis un decret care cerea ca țiganii “Mischlinge” (cu un singur părinte de această etnie), țiganii romi și membrii clanurilor de origine balcanică și care nu erau “de sânge german” să fie trimiși la Auschwitz, în cazul în care nu și-au satisfăcut stagiul militar în Wehrmacht (denumirea armatei germane în timpul regimului nazist). Pe 29 ianuarie 1943, un alt decret a ordonat deportarea tuturor țiganilor din Germania la Auschwitz.
Acesta a fost amendat la 15 noiembrie 1943, când Himmler a ordonat ca în teritoriile sovietice ocupate, "țiganii sedentari și cei pe jumătate țigani (Mischlinge, “metiși”) sedentari să fie tratați ca cetățenii țării. Țiganii nomazi și seminomazi să fie puși la același nivel cu evreii și trimiși în lagărele de concentrare."Bauer argumentează că această modificare reflecta ideologia nazistă că romii, la origine populație ariană, fuseseră "stricați" de sânge nerom.
„
Nu este cunoscut numărul exact al evreilor uciși în Holocaust. Cifra cea mai frecventă este cea de șase milioane, avansată de Adolf Eichmann, un demnitar de rang înalt al SS-ului. Majoritatea cercetărilor confirmă că numărul victimelor s-a situat între cinci și șase milioane. Primele estimări plasau numărul la între 5,1 milioane (Profesorul Raul Hilberg) și 5,95 milioane (Jacob Leschinsky). Cercetări mai recente, ale Profesorului Yisrael Gutman și Dr. Robert Rozett în Enciclopedia Holocaustului, estimează numărul de morți între 5,59 si 5,86 milioane, iar potrivit unui studiu coordonat de cercetătorul german Wolfgang Benz numărul estimativ este de 5,29 până la 6 milioane.
Principalele surse pentru aceste statistici sunt comparațiile dintre recensămintele de dinainte de război și cele postbelice. A fost folosită și documentația nazistă cu date parțiale privind diversele deportări și asasinate. Se estimează că centrul de comemorare și documentare Yad Vashem are în prezent peste patru milioane de nume ale victimelor.
”
În a treia ediție a lucrării sale în trei volume, The Destruction of the European Jews, Raul Hilberg a estimat numărul evreilor omorâți în Holocaust la 5,1 milioane. Această cifră include "peste 800 000" care au murit din cauza "ghetoizării și privațiunilor"; 1 400 000 uciși prin "împușcare în aer liber"; și "până la 2 900 000" pieriți în lagăre de concentrare (Konzentrationslager). Hilberg estimează numărul de morți în Polonia la "până la 3 000 000".
Cifrele avansate de cercetătorul Hilberg sunt în general considerate a fi o estimare minimală, întrucât de regulă el includea numai cazurile mortale pentru care există și evita orice ajustare statistică. Istoricul britanic Martin Gilbert a folosit o abordare similară în lucrarea sa Atlas of the Holocaust, dar a ajuns la un număr de 5,75 milioane de evrei morți, deoarece a estimat numere mai mari de evrei uciși în Rusia și în alte locuri.
Lucy S. Dawidowicz a folosit date din recensămintele de dinainte de război pentru a estima numărul evreilor omorîți la 5,934 milioane.
Unul dintre cei mai reputați cercetători germani ai Holocaustului, Wolfgang Benz, de la Universitatea Tehnică Berlin, citează între 5,3 și 6,2 milioane de victime în Dimension des Volksmords, iar Yisrael Gutman și Robert Rozett estimează în Encyclopedia Holocaustului (1990) numărul victielor la între 5,59 și 5,86 milioane.
În teritoriile controlate direct sau indirect de naziști au trăit între 8 și 10 milioane de evrei. Incertitudinea apare din lipsa de informații privind numărul de evrei domiciliați în Uniunea Sovietică. Cele 6 milioane de victime ale Holocaustului reprezintă astfel între 60% și 75% dintre evreii europeni. Au fost exterminați peste 90% din evreii polonezi, care fuseseră în număr de 3,3 milioane. Aceeași proporție se înregistrează și în țările baltice Letonia și Lituania, dar mare parte din evreii din Estonia au fost evacuați la timp. În Cehoslovacia, Grecia, Olanda și Iugoslavia, au fost uciși peste 70%. Peste 50% au fost uciși în Belgia, Ungaria și România. Este posibil ca o proporție similară să fi murit în Belarus și Ucraina, dar cifrele pentru aceste țări sunt mai puțin sigure. Printre țările cu mortalitate mai mică în Holocaust se numără Bulgaria, Danemarca, Franța, Italia și Norvegia. Dintre cei 750 000 de evrei care trăiau în Germania și Austria în 1933, au supraviețuit doar aproximativ un sfert. Înainte de 1939 s-au refugiat din Germania foarte mulți evrei, însă în majoritate și-au ales locuri de refugiu în Cehoslovacia, Franța și Olanda, de unde, ca urmare a ocupării acestor țări de armata hitleristă, au fost deportați în lagăre și în mare număr uciși.
Numărul celor uciși în principalele lagăre de muncă forțată și exterminare este estimat după cum urmează:
Auschwitz-Birkenau: 1,4 milioane; Belzec: 600 000; Chełmno: 320 000; Majdanek: 360 000; Maly Trostineț: 65 000; Sobibór: 250 000;si Treblinka: 870 000.
De aici rezultă un total de peste 3,8 milioane; dintre aceștia, 80%–90% se estimează că au fost evrei. Numai în aceste șapte lagăre au murit jumătate din numărul total de evrei uciși în întregul Holocaust. Practic întreaga populație evreiască a Poloniei a murit în aceste lagăre.
Cel puțin o jumătate de milion de evrei au murit în alte lagăre, inclusiv în marile lagăre de concentrare din Germania. Acestea nu erau lagăre de exterminare propriu-zise, însă au avut în diverse momente un număr mare de prizonieri, îndeosebi în ultimul an al războiului când naziștii s-au retras din Polonia. Aproximativ un milion de oameni au murit în aceste lagăre și, deși proporția de evrei nu este cunoscută cu certitudine, a fost estimată la 50%.
Alți între 800 000 și 1 milion de evrei au fost uciși de unitățile speciale de lichidare, numite Einsatzgruppen, în teritoriile sovietice ocupate (cifră aproximativă, deoarece omorurile comise de Einsatzgruppen erau adesea nedocumentate). Mulți alții au murit prin executare ori din cauza bolilor și malnutriției în ghetourile din Polonia, înainte să fi putut fi deportați.Deoarece romii sunt în general un popor retras, cu o cultură bazată pe istoria orală, se știu mai puține lucruri despre soarta lor decât despre cea a oricărui alt grup. Yehuda Bauer scrie că lipsa de informații poate fi atribuită atât neîncrederii și suspiciunii romilor, cât și umilirii acestora, deoarece unele din tabuurile de bază ale culturii romilor privind igiena și contactul sexual au fost încălcate la Auschwitz. Bauer scrie că "majoritatea [romilor] nu puteau face relatări despre aceste torturi. Ca urmare, mulți nu au spus nimic, ceea ce a amplificat efectele marii traume suferite."
Donald Niewyk și Frances Nicosia scriu că numărul morților a fost de cel puțin 130 000 din cei aproape un milion de romi din Europa controlată de naziști. Michael Berenbaum scrie că estimările cercetătorilor se află între 90 000 și 220 000. Un studiu detaliat al lui Sybil Milton, fost istoric senior la USHMM, a calculat un număr al morților de aproximativ 220 000, poate chiar aproape de 500 000. Ian Hancock, director al Programului de Studii Romani și al Arhivei și Centrului de Documente Romani de la Universitatea Texas din Austin, a înaintat o cifră mai mare, între 500 000 și 1 500 000. Hancock scrie că, proporțional, numărul morților a egalat "și aproape sigur l-a depășit pe cel al evreilor morți."
„
...vor să arunce în ghetou tot ce este caracterizat drept murdar, bizar, de speriat și care trebuia cumva distrus.
”
—Emmanuel Ringelblum despre romi.
Înainte de a fi trimise în lagăre, victimele erau înghesuite în ghetouri, cum au fost câteva sute de mii de oameni în Ghetoul Varșovia.Mai spre est, echipele Einsatzgruppen căutau taberele de romi și ucideau locuitorii acestora pe loc, nelăsând nicio urmă a victimelor. Romii erau și ținta regimurilor-marionetă care au colaborat cu naziștii, de exemplu regimul Ustaše din Croația, unde un număr mare de romi au fost uciși în lagărul de concentrare Jasenovac.
În mai 1942, romii au fost puși sub incidența acelorași legi ca și evreii. Pe 16 decembrie 1942, Heinrich Himmler, comandantul suprem al SS-ului și considerat "arhitectul" genocidului nazist, a emis un decret care cerea ca țiganii “Mischlinge” (cu un singur părinte de această etnie), țiganii romi și membrii clanurilor de origine balcanică și care nu erau “de sânge german” să fie trimiși la Auschwitz, în cazul în care nu și-au satisfăcut stagiul militar în Wehrmacht (denumirea armatei germane în timpul regimului nazist). Pe 29 ianuarie 1943, un alt decret a ordonat deportarea tuturor țiganilor din Germania la Auschwitz.
Acesta a fost amendat la 15 noiembrie 1943, când Himmler a ordonat ca în teritoriile sovietice ocupate, "țiganii sedentari și cei pe jumătate țigani (Mischlinge, “metiși”) sedentari să fie tratați ca cetățenii țării. Țiganii nomazi și seminomazi să fie puși la același nivel cu evreii și trimiși în lagărele de concentrare."Bauer argumentează că această modificare reflecta ideologia nazistă că romii, la origine populație ariană, fuseseră "stricați" de sânge nerom.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)