Trenurile Mortii

• Marturia unui iesean evreu care a supravietuit pogromului din 1941 • Leizer Finkestein a acceptat sa vorbeasca despre oroarea abominabila la care a participat tocmai ca oamenii sa afle ce a fost, pentru ca asa ceva sa nu se mai intample niciodataCu vocea gatuita de emotii si lacrimi in ochi, Leizer Finkestein strange cu mainile tremurande o batista, o frange intre degete de parca ar vrea sa-si stapanesca fiorul care-i strabate sira spinarii. A tras aer in piept si a inceput depanarea amintirilor din prima sa calatorie cu trenul, cu trenul mortii, la varsta de 17 ani si jumatate. Acum Leizer Finkestein are 83 de ani si este pensionar. L-am gasit ieri la Comunitatea Evreiasca, unde a venit sa mai repare niste scaune, doar tamplaria a indragit-o din copilarie, a invatat-o de la tatal lui. A acceptat sa vorbeasca despre oroarea abominabila la care a participat tocmai ca oamenii sa afle ce a fost, pentru ca asa ceva sa nu se mai intample niciodata. Amintirile ce il napadesc pe Leizer Finkestein il fac sa spuna "ma scuzatiCamera de gazare, fara fum si fara focVagoanele erau mici, iar geamurile minuscule erau inchise pe dinafara. "Cand au inchis gemuletele s-a facut intuneric bezna in vagon. Eram in luna lui cuptor, din cauza caldurii, fara aer, apa si nemancati, oamenii cadeau ca mustele. Acoperisul din tabla s-a incins, iar vagonul a devenit deodata o camera de gazare fara fum si fara foc. Eu am avut noroc pentru ca am nimerit cu fratii mei in vagon. Trebuie sa spun, am baut urina, dar pana la urma ne-am dezbracat de camasa si am bagat o bucata prin gaurile vagonului si ne umezeam buzele cu transpiratia, ne sugeam sudoarea, nimeni nu isi poate inchipui ce inseamna acest lucru. In vagon, daca te prabuseai, erai mort pentru ca altii cadeau peste tine si nu mai aveai putere sa-i dai la o parte. Din cei peste o suta de oameni din vagon am ajuns la Podu Iloaiei vreo douazeci", a mai povestit Finkestein.Victimele trenului mortiiDin Iasi si pana la Podu Iloaiei trenul mortii a facut in jur de opt ore. "Cand ne-au vazut evreii din Podu Iloaiei, s-au cutremurat. Au fost chemati sa ne dea de mancare si apa. Cei care am mai ramas, am fost cazati la familiile evreiesti de acolo. A doua zi am fost dusi sa ingropam cadavrele. Erau descarcate din tren precum sacii de ciment. Mortii erau umflati de caldura, iar in gropile comune erau pur si simpli aruncati. Nu va imaginati ce groaza era, pentru ca multi si-au gasit rudele, eu mi-am gasit un var", a mai spus Leizer Finkestein. Martorul nostru a stat in Podu Iloaiei din iunie pana in noiembrie 1941. A fost luat de un crestin tamplar, ca ucenic. , amintirile ma fac din om neom".

Marturii din timpul Holocaustului !

Dincolo de informaţiile oferite de cărţile de istorie, peste filele cărora uneori se trece în grabă, există povestirile oamenilor ce au fost martori muţi ai evenimentelor pe care popoarele lumii le-au trăit de veacuri. Spusele celor care au îndurat necazurile unor războaie ce nu erau ale lor sînt încărcate de durere. Prigoana evreilor"Micul Paris" al judeţului Botoşani, aşa cum a fost numit cîndva oraşul Săveni, a fost de-a lungul anilor locul unde mulţi evrei spuneau cu mîndrie "acasă". Doamna Betty Cojocaru este una dintre persoanele respectate ale urbei. Evreică la origine, născută la data de 12 ianuarie 1934, şi-a petrecut copilăria visînd la un somn tihnit fie şi pentru o noapte. "În anul 1940 aveam 6 ani şi nu prea ştiu ce s-a întîmplat. Părinţii mei preferau să nu pomenească de acele zile, era prea multă durere. Nici eu nu prea vorbesc cu soţul meu sau cu copiii despre vremurile acelea. Am fost în pericol de moarte în acei ani, mulţi dintre noi au murit, dar eu nu înţelegeam prea mult, eram o copilă. Dar îmi aduc aminte momentul cînd ne-au deportat în Transnistria, în noiembrie 1941, şi că a trebuit o vreme să-mi coase mama o stea galbenă pe hăinuţă", îşi aminteşte bătrîna evreică. Amintirile sînt încă vii, imaginea copilului care se ţinea de fusta mamei fiind păstrată într-un lăcaş special al sufletului. "Aproape toţi evreii din oraş am fost duşi într-o zi la gară şi urcaţi în vagoane. Mi-aduc aminte că era mare aglomeraţie pe peron, o mulţime de oameni, de toate vîrstele", a mai spus Betty Cojocaru. Au fost înghesuiţi în vagoane, unii peste alţii, fără apă şi fără hrană. Mulţi dintre ei nu au mai ajuns la destinaţie. S-au prăpădit de foame, de sete, de boală... "Trenurile au pornit peste Prut şi mai departe. Am trecut prin trei lagăre: Kodima, Ozarineţ şi Moghilev, în Transnistria (teritoriul primit spre administrare de către România în august 1941, prin tratatul semnat de Ion Antonescu cu germanii. A nu se confunda cu actuala Transnistrie – n.r.)", a povestit femeia, care îşi aminteşte că erau supravegheaţi de soldaţi înarmaţi pînă în dinţi, cu toţii români, înverşunaţi şi gata să tragă la orice mişcare. Unul dintre ei a trecut orice barieră pentru a da o mînă de ajutor evreilor oropsiţi: "Mereu, în familie, cînd rememoram acele momente, îl aminteam pe impiegatul de la gara Ungureni: încerca săracul să dea apă celor din vagoane, dar l-a surprins şeful de post, l-a oprit şi l-a ameninţat. Şi printre jandarmi erau unii mai de treabă, le dădeau deţinuţilor cîte ceva de mîncare, apă, ţigări. Ne mai lăsau pe noi, copii, să mergem la cerşit..."Mirosul morţiiLagărul din Transnistria, în care Betty Cojocaru a trăit clipe de coşmar, a fost mormîntul multor semeni de-ai ei. Lupta pentru supravieţuire, în care şi cel mic, şi cel mare avea rolul său, la fel de important, a îmbrăcat forme inimaginabile. Locuind cîte cinci familii într-o cămăruţă, suferinţa evreilor a devenit un tot unitar care, paradoxal, le-a întreţinut speranţa. Lipsa hranei a dus la boală şi moarte, a dus la gesturi disperate. "Eram într-un ghetou, într-o parte a oraşului, de unde nu aveam voie să ieşim. Mama a încercat, biata, într-o zi să iasă ca să ne caute de mîncare, dar a fost prinsă. Au bătut-o crunt, în faţa noastră. Toată noaptea am învelit-o în cearşafuri ude. Avea pielea înnegrită, sfîşiată...", a povestit Betty Cojocaru şi lacrimile suferinţei, ce i-au brăzdat de timpuriu chipul, au început din nou să curgă. "A fost tare greu, mai ales că au fost şi nişte ierni foarte geroase şi foamete. Eu aveam o treabă zilnică de făcut: căutam printre gunoaie coji de cartofi sau resturi de mîncare şi mama încropea cîte ceva", a spus femeia. O mică parte dintre evreii oropsiţi au avut norocul să nu mai încape în lagăr. Stăteau pe unde apucau şi coseau cojoace pentru localnici, iar în schimbul "bijuteriilor" care ieşeau din mîinile lor primeau hrană. "Dar cei mai mulţi o duceau greu. Pe cei care mureau nu-i îngropau imediat, îi ţineau o vreme într-o casă, claie peste grămadă. Pe urmă cereau să se sape o groapă şi îi aruncau acolo. Mi-aduc aminte mirosul...", a povestit bătrîna evreică.Revenirea acasăCînd vremurile s-au potolit, multe familii de evrei s-au întors la Botoşani şi s-au stabilit la Săveni. Singurele bagaje pe care le-au adus erau doar amintirile unor momente prea dureroase. Bărbatul cu care s-a căsătorit Betty Cojocaru, evreu de origine, trecuse prin aceeaşi experienţă dureroasă a deportării, dar şansa de a locui printre sătenii din Transnistria l-a ţinut departe de suferinţa cumplită din lagăr. Oraşul a început să prindă viaţă la venirea evreilor, care au dat dovadă de un talent deosebit în afaceri: "Erau multe familii de evrei, de obicei grupate pe anumite străzi. Majoritatea avea o mică dugheană sau un atelier de croitorie, cojocărie, cizmărie...".La Săveni, în scurt timp s-au structurat două pături sociale în rîndul evreilor. Unii bogaţi, care aveau sinagoga lor, şi alţii săraci, care se rugau pe unde apucau. "Şi aici, în Săveni, erau aşa de mulţi evrei încît au fost ridicate cu timpul vreo cinci sinagogi. Strada asta, 1 Decembrie, avea case şi prăvălii pînă în capăt, la muzeu. Unii aveau şi beciuri, cei cu stare, cu prăvălii mai mari. Era chiar o sinagogă pe care o frecventau cei mai cu stare. A noastră era sinagoga calicilor, dar a rămas în picioare şi azi", a spus cu o oarecare mîndrie Betty Cojocaru.Chiar dacă a fost marcată profund de evenimentele din tinereţe, nu regretă nimic şi s-ar întoarce oricînd în trecut. "A fost greu, dar n-am de ce a mă plînge, noi am dus-o mai bine decît tineretul de azi, pentru ei e mult mai greu. Greu cu banii, greu de găsit de lucru. Să dea Dumnezeu ca măcar copiii aceştia de azi să o ducă mai bine. Părinţii lor trudesc pentru ei, pe unde pot, cum pot... Să aibă grijă de copii!", a mai spus bătrîna evreică, mesajul dorind a fi un sfat împletit din toată suferinţa ce a trăit-o cîndva.Liliana Anuţei

Calatoria cu ''trenurile mortii''

Prima mea calatorie in afara Iasului a fost cu ''trenurile mortii'', marturia lui Leizer Finchelstein. Cu doua - trei zile inainte de ''duminica aceea'' multi dintre ei au plecat de acasa si si-au insemnat casele cu cruci, pe moment nu am inteles de ce. ''NU PUTEAM SA CRED CE SE AUZEA DESPRE HITLER''
''Duminica aceea''
Pe 29 iunie nimeni nu-si imagina ce avea sa se intample, desi semne prevestitoare au fost. Sambata un frate de-al tatalui meu , care locuia la Abator, un cartier cu multi evrei, a venit la noi dsfigurat de spaima ca sa ne spuna ca evreii sunt scosi afara din case batuti si omorati.
Pe la ora zece dimineata, au dat buzna in casa patru sergenti de politie cu cativa civili care erau inarmati cu bate.Civilii urmareau sa fure ceva din casa, dar de la noi nu aveau ce.
"Au trecut atatia ani de atunci, dar inca nu imi iese din cap groaza mamei mele din momentul cand a vazut ca baietii ii sunt luati si dusi niciunde", spune Leizer printre lacrimi.
In cladirea Filarmonicii era un spital de campanie german si, cand a trecut coloana de evrei, germanii le-au varsat mizerii in cap.
''Pentru prima data am vazut oameni morti, sange si creieri imprastiati.
La evrei, prin traditie, mortii sunt imediat acoperiti si ingropati, nu sunt tinuti
trei zile ca la crestini. Eu nu apucasem sa vad cadavre pana in ziua aceea",
spune Leizer umbrit. ''mi-am vazut chiar si un prieten mort atarnat pe gard'' isi aminteste Leizer. ''Am stat sub amenintarea armelor ingramaditi unii in altii cu miile , fara apa , fara mancare , de la pranz pana a doua zi dimineata, dupa care am fost pus impreuna cu alti suferinzi sa strangem cadavrele pentru a face loc.''
''Pana la gara a fost ingrozitor, era atat de intuneric incat nu vedeai la un pas mai infata, ne impiedicam de multe ori de cadavre alte ori chiar cadeam peste ele, a fost ingrozitor.'' ne marturiseste Leizer.La gara, alte grozavii. Au fost trantiti in fata garii, unde era piata de trasuri, in balega si urina de cal.Au fost numarati cate 40 si bagati in vagoane mici, de zece tone, din lemn,
folosite pentru materiale de constructii. Nici macar nu erau curatate.
"De frica, ne-am bagat unul altul, ca oile, si vagonul parea gol. Un impiegat
de miscare, un tinerel, se agita pe acolo si spunea ca el nu expediaza
vagoanele daca nu sunt incarcate la capacitate. Si atunci au mai adus 40.
Ne-am ingramadit si tot parea vagonul gol. Pana la urma, ne-au incarcat vreo
suta, o suta douazeci, nu pot sa stiu. Aproape nu te mai puteai misca",
povesteste Leizer. "Dupa 1947, am intrat la CFR si as fi vrut il intalnesc
pe tinerelul impiegat ca sa-i spun ca la scoala CFR se invata ca, atunci cand
incarci vagoane cu vietati, exista o capacitate maxima admisa si trebuie
asigurate furaje. Noi stateam mai rau ca animalele, nu aveam aer si nici nu
ni s-a dat apa. Vagoanele aveau gemulete de 25 pe 60 de cm, ale caror
obloane au fost inchise pe dinafara. Era un fel de camera de gazare fara
gaz si foc. Soarele facea tot." ''AM MERS OPT ORE 20 DE KM''.

Din cauza caldurii, a lipsei aerului, apei si a hranei, a mirosurilor insuportabile,
"oamenii mureau ca mustele". Nu au fost scene de violenta sau de nebunie.
Afara erau 35 de grade cel putin. "Eram deja epuizati si murdari, cu
excrementele pe noi, cand am fost imbarcati. Eu am avut noroc pentru
ca am nimerit patru frati impreuna in vagon. Am baut urina unii de la altii.
Ne-am supt camasile de sudoare. Ne-am palmuit continuu ca sa stam treji.
Nu imi amintesc daca am fost constient tot timpul. Ca sa ne odihnim, am
stivuit cadavrele, am facut banci din ele. Nu aveai voie sa cazi. Daca te
prabuseai, erai mort pentru ca altii cadeau peste tine si nu mai aveai putere
sa ii dai la o parte. Peste un frate de-al meu, care a fost luat in celalalt tren,
impreuna cu tatal meu, au cazut morti si nu a putut si isi mai traga un picior.
Cand a ajuns la Calarasi piciorul ii intrase deja in putrefactie, de viu. A scapat,
dar a ramas suferind cu piciorul toata viata."
Atunci l-a pus la indoiala pe Dumnezeu. Era deznadajduit ca ii cerea ajutorul
cu disperare si nu era ajutat.
Totusi, pana la urma a avut noroc. Din cei peste o suta de oameni din vagon
au scapat vreo 20-22, dintre care toti cei patru frati. Au scapat si tatal si
fratele din celalalt tren, care a ajuns tocmai la Calarasi, dupa sapte zile de
drum si un traseu absurd. Putine familii de evrei din Iasi pot spune ca au avut
un asa noroc. ''ERAM CADAVRE VII''....
Am fost pusi sa aruncam intr-o groapa cadavrele care era deja umflate si miroseaua ingrozitor de urat.In gropi iiaruncam de sus, ca pe saci, nu ii mai asezam. Puneam un rand de morti,dupa care aruncam var si puneam alt rand. Trei straturi au fost cu totul.Nu va inchipuiti ce groaza era. Multi si-au gasit rudele. Eu mi-am gasit un var."

Holocaustul uitat

"Holocaustul uitat" este un reportaj cutremurator, realizat de Carmen Avram si echipa Stirilor Pro Tv in 2004.

Documentarul incearca o repunere in drepturi a unei perioade istorice care, din diverse motive a fost ignorata. Internautii pot afla fapte cutremuratoare despre masacrele de la Dorohoi, Iasi si Bucuresti, despre lagarele din Transnistria , despre asasinatele de la Chisinau si Odessa - unde au murit zeci de mii de evrei, executati de Antonescu, precum si despre persecutiile, procesul de romanizare si izolarea evreilor de pe teritoriul Romaniei.

Prof. Dr. Itznac Guttman Ben-Zvi ne ofera cu durere in suflet marturii din "infern"

Tinerii nu stiu mai nimic despre Pogromul de la Iasi

Avem o intrebare si un set de raspunsuri. "Ce stiti despre Pogromul de la Iasi? Dar prietenii dumneavoastra"? Raspunsurile sint urmatoarele:
GRP, absolventa Drept: "Imi spune ceva, dar e...vag".
S.T, absolvent Filosofie: "Da stiu foarte bine ce a fost si ce este, insa prietenii mei nu stiu. Atit spun, ca au mai auzit pe la stiri si ma intreaba daca evenimentul s-a produs recent".
RC, absolvent jurnalism: "Nimic"
M.F, absolvent politologie: "Legionarii? Da am auzit, dintre prietenii mei insa foarte putini stiu despre ce este vorba. Daca ar fi sa dau un procent, as spune 5%".
Am chestionat si noua studenti care se pregatesc in domenii cum ar fi arhitectura, filosofie, matematica, limbi straine si cibernetica insa niciunul nu a gasit o definitie termenului pogrom si niciunul nu a putut vorbi despre evenimentele din iunie 1941.
Profesorul de istorie Robert Stan explica acest lucru in felul urmator. "Manualele de istorie fac o scurta trecere in revista a faptelor Holocaustului. Ele sunt enumerate in categoria "greselilor politice" savirsite de maresalul Ion Antonescu. Elevii trec cu vederea aceste evenimente intrucit sint studiate in clasa a XII-a si neintrind in programa de bacalaureat se vorbeste prea putin despre ele.

Evreii si Rromii

După 1945, cifra cel mai des folosită pentru numărul de evrei uciși a fost cea de șase milioane. Centrul de comemorare al Holocaustului, Autoritatea Yad Vashem de Amintire a Eroilor și Martirilor Holocaustului din Ierusalim, comentează:
„
Nu este cunoscut numărul exact al evreilor uciși în Holocaust. Cifra cea mai frecventă este cea de șase milioane, avansată de Adolf Eichmann, un demnitar de rang înalt al SS-ului. Majoritatea cercetărilor confirmă că numărul victimelor s-a situat între cinci și șase milioane. Primele estimări plasau numărul la între 5,1 milioane (Profesorul Raul Hilberg) și 5,95 milioane (Jacob Leschinsky). Cercetări mai recente, ale Profesorului Yisrael Gutman și Dr. Robert Rozett în Enciclopedia Holocaustului, estimează numărul de morți între 5,59 si 5,86 milioane, iar potrivit unui studiu coordonat de cercetătorul german Wolfgang Benz numărul estimativ este de 5,29 până la 6 milioane.
Principalele surse pentru aceste statistici sunt comparațiile dintre recensămintele de dinainte de război și cele postbelice. A fost folosită și documentația nazistă cu date parțiale privind diversele deportări și asasinate. Se estimează că centrul de comemorare și documentare Yad Vashem are în prezent peste patru milioane de nume ale victimelor.
”
În a treia ediție a lucrării sale în trei volume, The Destruction of the European Jews, Raul Hilberg a estimat numărul evreilor omorâți în Holocaust la 5,1 milioane. Această cifră include "peste 800 000" care au murit din cauza "ghetoizării și privațiunilor"; 1 400 000 uciși prin "împușcare în aer liber"; și "până la 2 900 000" pieriți în lagăre de concentrare (Konzentrationslager). Hilberg estimează numărul de morți în Polonia la "până la 3 000 000".
Cifrele avansate de cercetătorul Hilberg sunt în general considerate a fi o estimare minimală, întrucât de regulă el includea numai cazurile mortale pentru care există și evita orice ajustare statistică. Istoricul britanic Martin Gilbert a folosit o abordare similară în lucrarea sa Atlas of the Holocaust, dar a ajuns la un număr de 5,75 milioane de evrei morți, deoarece a estimat numere mai mari de evrei uciși în Rusia și în alte locuri.
Lucy S. Dawidowicz a folosit date din recensămintele de dinainte de război pentru a estima numărul evreilor omorîți la 5,934 milioane.
Unul dintre cei mai reputați cercetători germani ai Holocaustului, Wolfgang Benz, de la Universitatea Tehnică Berlin, citează între 5,3 și 6,2 milioane de victime în Dimension des Volksmords, iar Yisrael Gutman și Robert Rozett estimează în Encyclopedia Holocaustului (1990) numărul victielor la între 5,59 și 5,86 milioane.
În teritoriile controlate direct sau indirect de naziști au trăit între 8 și 10 milioane de evrei. Incertitudinea apare din lipsa de informații privind numărul de evrei domiciliați în Uniunea Sovietică. Cele 6 milioane de victime ale Holocaustului reprezintă astfel între 60% și 75% dintre evreii europeni. Au fost exterminați peste 90% din evreii polonezi, care fuseseră în număr de 3,3 milioane. Aceeași proporție se înregistrează și în țările baltice Letonia și Lituania, dar mare parte din evreii din Estonia au fost evacuați la timp. În Cehoslovacia, Grecia, Olanda și Iugoslavia, au fost uciși peste 70%. Peste 50% au fost uciși în Belgia, Ungaria și România. Este posibil ca o proporție similară să fi murit în Belarus și Ucraina, dar cifrele pentru aceste țări sunt mai puțin sigure. Printre țările cu mortalitate mai mică în Holocaust se numără Bulgaria, Danemarca, Franța, Italia și Norvegia. Dintre cei 750 000 de evrei care trăiau în Germania și Austria în 1933, au supraviețuit doar aproximativ un sfert. Înainte de 1939 s-au refugiat din Germania foarte mulți evrei, însă în majoritate și-au ales locuri de refugiu în Cehoslovacia, Franța și Olanda, de unde, ca urmare a ocupării acestor țări de armata hitleristă, au fost deportați în lagăre și în mare număr uciși.
Numărul celor uciși în principalele lagăre de muncă forțată și exterminare este estimat după cum urmează:
Auschwitz-Birkenau: 1,4 milioane; Belzec: 600 000; Chełmno: 320 000; Majdanek: 360 000; Maly Trostineț: 65 000; Sobibór: 250 000;si Treblinka: 870 000.
De aici rezultă un total de peste 3,8 milioane; dintre aceștia, 80%–90% se estimează că au fost evrei. Numai în aceste șapte lagăre au murit jumătate din numărul total de evrei uciși în întregul Holocaust. Practic întreaga populație evreiască a Poloniei a murit în aceste lagăre.
Cel puțin o jumătate de milion de evrei au murit în alte lagăre, inclusiv în marile lagăre de concentrare din Germania. Acestea nu erau lagăre de exterminare propriu-zise, însă au avut în diverse momente un număr mare de prizonieri, îndeosebi în ultimul an al războiului când naziștii s-au retras din Polonia. Aproximativ un milion de oameni au murit în aceste lagăre și, deși proporția de evrei nu este cunoscută cu certitudine, a fost estimată la 50%.
Alți între 800 000 și 1 milion de evrei au fost uciși de unitățile speciale de lichidare, numite Einsatzgruppen, în teritoriile sovietice ocupate (cifră aproximativă, deoarece omorurile comise de Einsatzgruppen erau adesea nedocumentate). Mulți alții au murit prin executare ori din cauza bolilor și malnutriției în ghetourile din Polonia, înainte să fi putut fi deportați.Deoarece romii sunt în general un popor retras, cu o cultură bazată pe istoria orală, se știu mai puține lucruri despre soarta lor decât despre cea a oricărui alt grup. Yehuda Bauer scrie că lipsa de informații poate fi atribuită atât neîncrederii și suspiciunii romilor, cât și umilirii acestora, deoarece unele din tabuurile de bază ale culturii romilor privind igiena și contactul sexual au fost încălcate la Auschwitz. Bauer scrie că "majoritatea [romilor] nu puteau face relatări despre aceste torturi. Ca urmare, mulți nu au spus nimic, ceea ce a amplificat efectele marii traume suferite."
Donald Niewyk și Frances Nicosia scriu că numărul morților a fost de cel puțin 130 000 din cei aproape un milion de romi din Europa controlată de naziști. Michael Berenbaum scrie că estimările cercetătorilor se află între 90 000 și 220 000. Un studiu detaliat al lui Sybil Milton, fost istoric senior la USHMM, a calculat un număr al morților de aproximativ 220 000, poate chiar aproape de 500 000. Ian Hancock, director al Programului de Studii Romani și al Arhivei și Centrului de Documente Romani de la Universitatea Texas din Austin, a înaintat o cifră mai mare, între 500 000 și 1 500 000. Hancock scrie că, proporțional, numărul morților a egalat "și aproape sigur l-a depășit pe cel al evreilor morți."
„
...vor să arunce în ghetou tot ce este caracterizat drept murdar, bizar, de speriat și care trebuia cumva distrus.
”
—Emmanuel Ringelblum despre romi.
Înainte de a fi trimise în lagăre, victimele erau înghesuite în ghetouri, cum au fost câteva sute de mii de oameni în Ghetoul Varșovia.Mai spre est, echipele Einsatzgruppen căutau taberele de romi și ucideau locuitorii acestora pe loc, nelăsând nicio urmă a victimelor. Romii erau și ținta regimurilor-marionetă care au colaborat cu naziștii, de exemplu regimul Ustaše din Croația, unde un număr mare de romi au fost uciși în lagărul de concentrare Jasenovac.
În mai 1942, romii au fost puși sub incidența acelorași legi ca și evreii. Pe 16 decembrie 1942, Heinrich Himmler, comandantul suprem al SS-ului și considerat "arhitectul" genocidului nazist, a emis un decret care cerea ca țiganii “Mischlinge” (cu un singur părinte de această etnie), țiganii romi și membrii clanurilor de origine balcanică și care nu erau “de sânge german” să fie trimiși la Auschwitz, în cazul în care nu și-au satisfăcut stagiul militar în Wehrmacht (denumirea armatei germane în timpul regimului nazist). Pe 29 ianuarie 1943, un alt decret a ordonat deportarea tuturor țiganilor din Germania la Auschwitz.
Acesta a fost amendat la 15 noiembrie 1943, când Himmler a ordonat ca în teritoriile sovietice ocupate, "țiganii sedentari și cei pe jumătate țigani (Mischlinge, “metiși”) sedentari să fie tratați ca cetățenii țării. Țiganii nomazi și seminomazi să fie puși la același nivel cu evreii și trimiși în lagărele de concentrare."Bauer argumentează că această modificare reflecta ideologia nazistă că romii, la origine populație ariană, fuseseră "stricați" de sânge nerom.

După aproape şapte decenii, victimele pogromului de la Iaşi încep, oficial, să existe.

Un motiv în plus să-mi fie uneori jenă că sunt român şi nu cred "propaganda" că Antonescu nu a fost un criminal de război.

CITAT:

EVZ: Ce înseamnă, din perspectiva istoricului, descoperirea gropii comune de la Popricani?
Adrian Cioflâncă: Pentru a nu suna foarte abstract, să stabilim din capul locului că vorbim despre oameni nevinovaţi, evrei civili al căror destin a fost curmat brutal într-o pădure. Ei bine, iată că, până la urmă, lucrurile tot se află şi există oameni care vor să afle, ca un semn de respect pentru demnitatea umană şi adevărul istoric. Aici vorbim despre evenimente care nu sunt acoperite documentar, ceea ce este foarte important pentru istorici, fiindcă lucrurile pe care le aflăm de la martori şi de la echipa de arheologi cu care lucrăm schimbă sensibil istoria pogromului de la Iaşi şi a masacrelor din zona actualului judeţ Iaşi din vara anului 1941.

EVZ:De unde ar putea proveni victimele? Care sunt principalele ipoteze de lucru?
Adrian Cioflâncă:Personal, pe baza documentelor, merg pe două ipoteze, discutate îndelung cu Radu Ioanid: Iaşi sau Sculeni. Martorii spun că evreii proveneau din Iaşi. Coloanele de evrei escortate de soldaţi au fost văzute în vara lui 1941 venind dinspre Iaşi sau dinspre satul Cârlig, care se află plasat între pădurea Vulturi, unde am descoperit gropile, şi Iaşi. Unii săteni au recunoscut în coloane evrei din Iaşi cu care avuseseră legături personale, comerciale etc.
Pretorul plasei Copou aflase şi el că evrei din zona sa erau ucişi de soldaţi. Dacă sunt din Iaşi, atunci masacrul are legătură directă cu pogromul din iunie 1941. Asta înseamnă că o parte dintre evreii din oraş au fost duşi de militari nu la Chestura de Poliţie, unde au fost masaţi câteva mii, ci în afara oraşului şi împuşcaţi fără drept de apel.
A doua ipoteză ne trimite la evenimentele din preajma Sculenilor din primele zile de război. Pe 26 iunie 1941, armata română a evacuat întreaga populaţie din Sculeni-sat şi Sculeni-târg, localităţile aflate de-o parte şi alta a Prutului. Evacuaţii au fost împărţiţi în două, creştinii au fost duşi în pădurea Cârlig şi preluaţi de acolo de autorităţi, iar evreii a fost împuşcaţi în mai multe locuri. Noi ştim doar despre gropile comune de la Stânca. Există, aşadar, şi posibilitatea ca o parte dintre evreii din Sculeni să fi fost omorâţi în pădurea Vulturi.
Arheologia va fi esenţială pentru a afla de unde au fost aduşi evreii omorâţi acolo. În concluzie, vorbim ori despre evrei din Iaşi sau din Sculeni, ori din ambele locuri, pentru că totul se întâmplă în acelaşi interval de timp şi ca rezultat al deciziei regimului Antonescu de "a rezolva problema evreiascã" .

EVZ:Există date certe, la momentul actual, pentru a susţine că armata română a comis crime de război la Popricani, în vara lui 1941?
Adrian Cioflâncă:După terminologia acceptată internaţional astăzi, nu vorbim aici despre crime de război, ci despre crime cu caracter genocidar, vizând o etnie, care au pus România pe harta istoriei Holocaustului.
Desfăşurarea masacrelor din vara anului 1941, din nord-estul Moldovei, din Bucovina şi Basarabia, arată că, pe unde au trecut trupele române şi germane, au fost vizate comunităţi întregi de evrei, iar oamenii au fost împuşcaţi până la unul. Istoricii care vor să ştie nu mai au demult îndoieli că armata română a fost implicată în masacrarea populaţiei evreieşti în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

EVZ:Mai există şi alte gropi comune descoperite pe teritoriul României care să probeze crimele Holocaustului comandat de mareşalul Antonescu?
Adrian Cioflâncă:Da, în toamna lui 1945 au fost deschise trei din cele patru gropi comune de la Stânca Roznovanu, fiind recuperate 311 cadavre, dintre care 38 de copii între 1 şi 12 ani.

EVZ:Ce se va întâmpla în continuare? Ar putea fi extinse deshumările, în condiţiile în care există relatări ale unor martori care vorbesc despre existenţa mai multor gropi comune în zonă?
Adrian Cioflâncă:În primul rând, trebuie să depistăm a doua groapă comună despre care ştim că există în aceeaşi locaţie. După care, la anul, vom merge pe fir mai departe pentru a vedea dacă putem identifica alte gropi. Şi această acţiune, şi viitoarele acţiuni se derulează cu sprijinul Institutului Wiesel.

Raspunsuri

Am facut acest GuestBook pentru a concentra opiniile in legatura cu principala tema a blogului. Spre deosebire de comentariile obisnuite, GuestBook-ul poate fi folosit fara a fi nevoie de un cont si poate fi integrat in orice aplicatie ce suporta editare in HTML. Asa ca, puteti raspandi codul peste orice site/blog/tumblr. In alta ordine de idei, astept raspunsuri la intrebare de la fiecare colaborator al acestui blog (si nu numai). Singura regula (pe langa cele universale, bine inteles, fara injurii etc. etc.) este ca opinia sa fie proprie si implicit personala. Puteti deasemenea sa intrati in dialog cu cei ce au raspuns prin "Reply".

Pentru a raspunde la intrebare, apasati butonul "Post" si raspundeti la cele 2 intrebari necesare, numele si argumentul/argmuntele adus(e).

Nu este necesar sa raspunde la intrebarile optionale.

Edit: Pagina se da mai departe cu sagetelele de langa "Post"... Stiu ca stiti dar sa fiu sigur...

Conditiile de viata ale romilor in Transnistria(in contextul deportarii acestora)

Regimul Antonescu şi apariţia "problemei ţiganilor"

Deportarea romilor în Transnistria a fost întru totul opera guvernului Antonescu, nu numai ca realizare, ci şi în privinţa ideii. Înainte de regimul Antonescu, în România nu a existat o politică faţă de romi. La nivelul factorilor politici, romii nu erau văzuţi ca o "problemă". Chiar dacă erau recenzaţi ca etnie aparte, cu o limbă proprie, ei erau trataţi mai mult ca o categorie socială. În consecinţă, în acţiunea autorităţilor româneşti, romii nu au fost incluşi printre minorităţile naţionale; legislaţia în privinţa minorităţilor nu s-a referit şi la ei. Naţionalismul românesc din perioada interbelică a fost străin de atitudini şi manifestări împotriva romilor, iar politicile de românizare adoptate de guvernul Goga în 1938 şi apoi în timpul regimului de autoritate monarhică al lui Carol al II-lea nu i-au vizat pe romi. Comisariatul General al Minorităţilor, înfiinţat în 1938, nu s-a ocupat şi de romi.

În perioada interbelică, în viaţa politică din România nu a existat o "problemă ţigănească", aşa cum a existat o "problemă evreiască". Semnificative în acest sens sunt relaţiile de colaborare care au existat între unele partide politice şi politicieni români şi liderii romi. Unii lideri romi s-au înscris în aceste partide. În ajunul alegerilor parlamentare din 1937, ziarul "Ţara noastră", oficiosul Partidul Naţional Creştin, condus de Octavian Goga, a apărut în ediţie specială săptămânală pentru romi.

Situaţia romilor în deceniile de dinaintea celui de-al doilea război mondial o cunoaştem relativ bine, îndeosebi datorită cercetărilor etnografice şi sociologice întreprinse atunci. La recensământul populaţiei din 1930, s-au declarat ţigani 262 501 persoane, adică 1,5 la sută din populaţia României. Dintre acestea, 221 726 (84,5 la sută din total) trăiau în sate, iar 40 775 (15,5 la sută) în oraşe. Ei erau, în genere, marginalii satelor şi oraşelor. În cursul transformărilor economice din epocă, mai ales prin reforma agrară din 1920, mulţi dintre ei au dobândit un statut social apropiat de cel al ţăranilor români. Aceasta a favorizat integrarea lor în comunitatea sătească - un proces care, de fapt, începuse de mult, o dată cu sedentarizarea. Mai mult, dezvoltarea socială şi economică a dus la apariţia unei elite rome de tip nou, reprezentată de artişti, comercianţi, intelectuali, care s-au implicat în problemele comunităţii şi care au creat organizaţii ale romilor. Cea mai importantă a fost Uniunea Generală a Romilor din România, fondată în 1933, care a continuat să funcţioneze, formal, şi în timpul războiului.

Cercetările sociologice din anii '30 au urmărit rolul social şi economic al romilor în satele româneşti şi relaţiile lor cu populaţia majoritară. Aceste cercetări au arătat că romii erau o parte a comunităţii şi că lucrau ca meşteşugari şi agricultori. Dincolo de prejudecăţile şi stereotipiile cu privire la romi - unele dintre ele moştenite din secolele de sclavie a romilor -, raporturile dintre romi şi ţăranii români erau bune. O parte importantă a populaţiei rome s-a asimilat culturii majoritare.

În acelaşi deceniu, însă, romii au fost incluşi în preocupările unor reprezentanţi români ai eugeniei. Influenţaţi de ideile lui Robert Ritter, cel care a pregătit sub aspect teoretic genocidul romilor în Germania nazistă, aceşti cercetători români i-au considerat pe romi drept o "plagă". În sprijinul opiniei lor, ei invocau situaţia socială periferică a romilor, pauperitatea şi criminalitatea ridicată în rândul acestora. "Problema ţiganilor" era concepută de aceşti "experţi" ca o problemă rasială şi ei vorbeau de primejdia pe care asimilarea romilor o reprezenta pentru "puritatea rasială" a românilor. Iordache Făcăoaru, exponent al eugeniei şi al biopoliticii, argumenta în aceşti termeni:

"Procesul asimilării e activat şi agravat nu numai de numărul mare de ţigani, ci şi de alţi factori specifici împrejurărilor politice de la noi: dispoziţia tolerantă a poporului român, răspândirea ţiganilor pe toată suprafaţa ţării, promiscuitatea socială cu populaţia autohtonă la oraşe, ca şi la sate, şcoala în comun, împroprietărirea multora din ei şi înlesnirea vieţii sedentare, care le-a uşurat intrarea în comunitatea românească, absenţa oricăror restricţiuni legale şi, în sfârşit, dispoziţia ocrotitoare a guvernelor şi a autorităţilor administrative".

Acelaşi I. Făcăoaru s-a arătat nemulţumit de faptul că în România, ţara cu cel mai mare număr de romi - după el, cel puţin 400 000 -, autorităţile nu au luat nici un fel de măsuri împotriva lor. Totuşi, în ciuda faptului că aprecia politicile faţă de romi promovate de alte ţări, îndeosebi politica Germaniei, el respingea soluţia "izolării biologice" sau a "separării etnice complete" faţă de populaţia majoritară, aceasta fiind imposibil de realizat practic şi, chiar dacă s-ar realiza, ea ar duce la pierderi de ordin economic şi moral. Exterminarea romilor a fost, totuşi, propusă de un alt adept al rasismului, Gheorghe Făcăoaru:

"Ţiganii nomazi şi seminomazi - susţinea acesta - să fie internaţi în lagăre de muncă forţată. Acolo să li se schimbe hainele, să fie raşi, tunşi şi sterilizaţi [subl. în orig.]. Pentru a se acoperi cheltuielile cu întreţinerea lor, trebuiesc puşi la muncă forţată. Cu prima generaţie am scăpa de ei. Locul lor va fi ocupat de elementele naţionale, capabile de muncă ordonată şi creatoare. Cei stabili vor fi sterilizaţi la domiciliu (...). În acest fel, periferiile satelor şi oraşelor nu vor mai fi o ruşine şi un focar de infecţie al tuturor bolilor sociale, ci un zid etnic folositor naţiei, şi nu dăunător".

Astfel de opinii rasiste au avut în România o circulaţie foarte restrânsă. Mediile academice, presa vremii şi opinia publică au fost reticente faţă de aceste idei. Ele nu au pătruns nici în discursul extremei drepte. Dar situaţia a început să se schimbe în 1940, în condiţiile abandonării complete a valorilor democratice şi ale intrării ţării în sfera de dominaţie politică şi ideologică a Germaniei naziste.

Mişcarea legionară şi-a pus problema adoptării unei politici rasiste faţă de romi abia după venirea la putere. Într-un articol publicat în "Cuvântul", oficiosul Gărzii de Fier, la 18 ianuarie 1941 (deci cu câteva zile înaintea rebeliunii legionare), se afirma "precăderea problemei ţigăneşti" faţă de multe altele şi se cerea interzicerea prin lege a căsătoriilor între români şi romi, iar apoi izolarea treptată a romilor, într-un fel de ghetou. În timpul guvernării legionare, nu au fost luate, însă, nici un fel de măsuri împotriva romilor.

Deşi, anterior, în ştiinţele sociale din România romii nu fuseseră văzuţi ca o problemă, în timpul războiului unii cercetători - printre aceştia, unii dintre cei mai buni - încep să abordeze ceea ce ei numesc "problema ţiganilor". Un astfel de studiu, publicat în 1944, propunea fie concentrarea romilor într-o parte mărginaşă a ţării, fie deportarea în Transnistria, fie sterilizarea lor. Chiar izolate, opiniile cu caracter rasist exprimate în societatea românească a anilor '30 şi la începutul anilor '40 au jucat un anumit rol în pregătirea politicilor faţă de evrei şi romi a guvernului Antonescu. Trebuie subliniat că, spre deosebire de situaţia evreilor, în cazul romilor această politică nu a ţinut de trecut, ci de noile realităţi politice determinate de intrarea în arena politică a lui Ion Antonescu. Cea mai bună dovadă este faptul că populaţia românească, în primul rând ţăranii, nu a fost de acord cu deportarea romilor în Transnistria.

Măsura deportării romilor în Transnistria a fost luată personal de Ion Antonescu, aşa cum a şi declarat acesta la procesul din 1946. Amintim că nici unul dintre ordinele lui Antonescu privitoare la romi nu poartă semnătura lui şi nici nu au fost publicate în "Monitorul Oficial" sau în altă parte. Ele au fost date verbal miniştrilor şi transmise spre executare Inspectoratului General al Jandarmeriei. Faptul că Antonescu a urmărit îndeaproape modul în care erau executate aceste ordine sugerează că politica faţă de romi aplicată în România în anii războiului a fost creaţia lui.

Ideea deportării romilor în Transnistria nu a existat de la începutul guvernării Antonescu. Atunci când a fost pusă pentru prima dată problema luării unor măsuri împotriva romilor, în februarie 1941, nu putea fi vorba de Transnistria. În şedinţa Consiliului de Miniştri din 7 februarie 1941, când a cerut scoaterea romilor din Bucureşti, Ion Antonescu a vorbit despre aşezarea acestora în sate compacte din Bărăgan; el avea în vedere construirea în acest scop a trei-patru sate, cu câte 5-6 000 de familii fiecare. Ideea nu a fost pusă în aplicare, dar este ilustrativă pentru modul în care era gândită în acel moment soluţionarea "problemei" romilor. Abia după ce România a dobândit Transnistria, a apărut posibilitatea deportării romilor în acest ţinut din afara graniţelor ţării. În 1942, când s-a trecut la măsuri efective împotriva romilor, exista deja precedentul deportării evreilor, care începuse în toamna anului 1941. Decizia de a-i "evacua" pe romi dincolo de Nistru a fost luată personal de Antonescu, în mai 1942. Când s-a efectuat recensământul romilor-"problemă" (25 mai 1942), soarta acestor oameni fusese deja hotărâtă de Conducătorul Statului. La 22 mai 1942 Preşedinţia Consiliului de Miniştri a transmis Ministerului Afacerilor Interne dispoziţiile mareşalului Antonescu referitoare la deportarea în Transnistria a unor categorii de romi.

TOP

Recensământul romilor-"problemă" din mai 1942

Recensământul efectuat de Jandarmerie şi Poliţie în întrega ţară, la 25 mai 1942 - după ce, iniţial, operaţiunea fusese planificată pentru 31 mai - a fost ordonat de mareşalul Antonescu şi a urmărit stabilirea persoanelor care intrau în categoria romilor-"problemă". Au fost înregistraţi, împreună cu familiile lor: romii nomazi şi, dintre romii stabili (sedentari), aceia care suferiseră condamnări, recidiviştii şi cei fără mijloace de existenţă sau fără ocupaţie precisă din care să poată trăi. Au fost trecute pe liste, în total, 40 909 persoane: 9 471 de romi nomazi şi 31 438 de romi stabili. Conform ordinului Ministerului Afacerilor Interne din 17 mai 1942, până la noi ordine romii specificaţi în liste nu mai puteau să se deplaseze în afara judeţului în care au fost recenzaţi şi urmau să fie ţinuţi în strictă evidenţă de organele de ordine. Listele cu romii din cele două categorii, întocmite pe comune, oraşe şi judeţe, au fost înaintate Inspectoratului General al Jandarmeriei. Deportările s-au făcut din rândurile cetăţenilor înregistraţi la acest recensământ. Cu puţine excepţii, cei circa 25 000 de romi din România "evacuaţi" în Transnistria figuraseră iniţial pe listele întocmite de Jadarmerie şi Poliţie la sfârşitul lunii mai.

TOP

Cum au "motivat" autorităţile deportarea romilor

Recensământul din mai 1942, prin definiţia pe care o dă celor două categorii de romi, oferă şi criteriile care au stat la baza "selectării" acestora în vederea deportării. Era vorba de nomadism, iar în cazul romilor sedentari, de condamnări, furt şi lipsa mijlocelor de existenţă. Şi în alte documente autorităţile vorbesc de necesitatea curăţirii satelor şi oraşelor de populaţia romă săracă, fără ocupaţie sau meserie, fără avere şi fără posibilitatea de a-şi câştiga existenţa, de cei care trăiau din furt şi cerşit. La procesul principalilor criminali de război, în 1946, Ion Antonescu a invocat infracţiunile comise de romi în oraşe în timpul exerciţiilor de alarmă antiaeriană. Astfel, la prima vedere, criteriile urmărite de autorităţi par să fi fost, în principal, de natură socială, legate de ordinea publică. Însă în mod sigur nu crimele comise de romii din oraşe puteau fi motivul principal, o dată ce imensa majoritate a celor deportaţi proveneau din sate. În acelaşi timp, deportarea nu a fost o măsură pur socială. Dacă ar fi fost aşa, ar fi trebuit ca, la acest proces de "curăţire" a ţării de elementele "problemă" sub aspect social, să fie supusă întreaga populaţie, indiferent de originea etnică; or, acest "ecarisaj" social s-a rezumat la romi. În documentele privitoare la romi emise de autorităţi nu sunt invocate motive de natură rasială. Nu se vorbeşte nici de "inferioritatea" rasială a romilor, nici de "pericol" rasial etc., aşa cum apare în unele publicaţii româneşti din acea epocă. Ce e drept, se folosesc, cu referire la romi, termenii "periculoşi", "indezirabili" ş.a., dar autorităţile nu au motivat rasial deportarea.

Probabil că adevărata raţiune a deportării romilor a fost alta: deportarea a ţinut de politica etnică a regimului Antonescu. Obţinerea omogenităţii etnice a ţării - prin "transferul" în afară al minoritarilor şi aducerea în ţară a românilor din ţările vecine - a fost o preocupare pentru guvernul român de atunci. Au fost luate măsuri efective în acest sens şi au fost elaborate materiale care se ocupă de această problemă. Cel mai important a fost proiectul lui Sabin Manuilă, directorul general al Institutului Central de Statistică, redactat sub forma unui memoriu adresat mareşalului Ion Antonescu la 15 octombrie 1941. Memoriul avea în vedere toate minorităţile etnice din România. Acestea urmau să facă obiectul unor acorduri de transfer sau de schimb de populaţie între România şi diferite state. Pentru evrei şi romi, care nu aveau un stat al lor, soluţia preconizată era "transferul unilateral", ceea ce, practic, însemna trimiterea peste graniţă. Teritoriul unde guvernul român putea face acest lucru era Transnistria. Măsurile de deportare, parţială, a evreilor şi romilor în Transnistria în 1941 şi 1942 pot fi privite ca un element al acestei politici de purificare etnică.

Materialele de epocă pe care le cunoaştem nu lămuresc de ce - în condiţiile în care "transferul" peste graniţă era parte a politicii etnice - deportările s-au limitat la categoriile de romi amintite mai sus. Însă în acei ani, când romii au devenit peste noapte o "problemă" pentru autorităţi, concepţia guvernanţilor nu putea fi total străină de percepţia pe care societatea românească o avea asupra romilor, aşa cum este reflectată în cercetările sociologice din anii '30. "Selecţia" şi deportarea i-a avut în vedere doar pe acei romi care duceau un mod de viaţă "ţigănesc".

Dintr-un total de 208 700 de persoane - cât estima Institutului Central de Statistică populaţia romă din România în hotarele din 1942 -, au fost recenzate, în mai 1942, aproape 41 000 de persoane, deci aproximativ 20 la sută din total. Dintre acestea, vom vedea că au fost deportate în Transnistria ceva mai mult de 25 000 de persoane (deci aproximativ 12 la sută din numărul total al romilor).

TOP

Deportarea nomazilor (iulie-august 1942)

Deportările au început la 1 iunie 1942, cu romii nomazi. Începând cu acea zi, ei au fost strânşi de către organele de jandarmi în capitalele de judeţ şi apoi duşi în Transnistria. Ordinul de evacuare "a tuturor şatrelor de ţigani nomazi din întreaga ţară" a fost dat personal de mareşalul Ion Antonescu. Romii nomazi s-au deplasat pe jos sau cu căruţele, din post în post, astfel că transportul până la destinaţie a durat câteva săptămâni. Operaţiunea s-a încheiat oficial la 15 august 1942. Cei care în momentul evacuării se aflau pe front sau mobilizaţi în ţară au fost scoşi din evidenţele militare, printr-un ordin al Marelui Stat Major, trimişi acasă şi îndrumaţi pe urma familiilor în Transnistria. Până la 2 octombrie au fost evacuaţi în Transnistria în total 11 441 de nomazi (2 352 de bărbaţi, 2 375 de femei şi 6 714 de copii).

TOP

Deportarea romilor sedentari consideraţi "indezirabili" (septembrie 1942)

În ceea ce priveşte romii stabili recenzaţi în mai 1942, într-o primă etapă autorităţile au procedat la o triere a lor. Pentru evacuarea cu primul lot au fost aleşi romii "periculoşi şi indezirabili", împreună cu familiile lor, în total 12 497 de persoane. Ceilalţi 18 941 urmau să fie evacuaţi ulterior. Familiile romilor mobilizaţi şi romii mobilizabili, cu familiile lor, rămâneau pe loc, chiar dacă figurau în categoria celor consideraţi periculoşi. În momentul în care a început deportarea nomazilor, autorităţile nu aveau un plan clar de acţiune în privinţa romilor stabili. Ei urmau să fie evacuaţi în Transnistria sau internaţi în lagărele din ţară. Până la urmăm s-a optat pentru prima variantă. Planul iniţial prevedea transportarea romilor cu ajutorul vaselor, pe Dunăre şi apoi pe Marea Neagră, până în Transnistria, în luna iulie a anului 1942. Operaţia a fost pregătită în cele mai mici amănunte, dar s-a renunţat la transportul pe apă şi romii au fost transportaţi pe calea ferată. Începutul "evacuării" pe calea ferată a fost fixat, iniţial, de Ion Antonescu la 1 august 1942. Operaţiunea a fost, însă, amânată, astfel că deportarea romilor sedentari a fost făcută între 12 şi 20 septembrie 1942, cu nouă trenuri speciale, formate în diferite oraşe din ţară. Modificarea planului de deportare explică de ce "evacuarea" a fost făcută abia în septembrie 1942.

În Transnistria au fost deportaţi, în septembrie 1942, 13 176 de romi sedentari. Numărul persoanelor deportate era mai mare decât fusese hotărât şi, în plus, listele celor evacuaţi nu coincideau cu listele celor propuşi pentru evacuare. Ancheta făcută în legătură cu această situaţie a stabilit că unele dintre persoanele trecute pentru evacuare erau dispărute şi au fost înlocuite cu altele care voiau să plece în Transnistria. Întrucât cei mai mulţi romi nu aveau asupra lor acte de identitate, a fost uşor pentru aceste persoane să se amestece printre ceilalţi romi. Alţii au plecat cu trenul personal până la Tighina (pe Nistru) şi acolo s-au ataşat diferitelor grupuri de deportaţi. A circulat atunci în rândul romilor zvonul că, o dată ajunşi în Transnistria, vor fi împroprietăriţi cu pământ. Aceasta poate să explice în parte, plecarea benevolă a unor romi.

Operaţia de deportare a dus la numeroase abuzuri din partea jandarmilor şi a poliţiştilor însărcinaţi cu această operaţie. Au fost evacuate şi familii ale unor romi mobilizaţi, precum şi romi mobilizabili, cu familiile lor. Într-un caz, unui soldat aflat acasă în permisie jandarmii i-au ridicat familia (soţia şi socrii) şi au deportat-o în Transnistria. Au fost ridicate, din eroare, familii de români, de turci şi de maghiari. Unii dintre cei deportaţi erau căsătoriţi cu românce. Au fost deportaţi şi oameni care aveau o ocupaţie sau care aveau pământ.

Există un mare număr de petiţii care semnalează aceste situaţii, după cum şi mai mare este numărul cererilor de repatriere. Militarii de origine romă aflaţi pe front sau concentraţi în interiorul ţării au protestat împotriva acestor abuzuri. Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi Marele Stat Major au cerut repararea abuzurilor. Cum se arată într-un ordin al Ministerului de Interne, aceste abuzuri "au produs o justificată perturbare în rândurile ostaşilor romi, care în timp ce îşi făceau datoria către ţară, la posturile de cea mai mare onoare, familiile lor au fost ridicate şi evacuate în Transnistria". Au fost ordonate măsuri în consecinţă. În plus, s-a cerut o grijă deosebită pentru familiile acestor oameni, noţiunea de "familie" trebuind să fie interpretată în sensul pe care i-l atribuiau romii, astfel încât exceptarea de la deportare să se extindă şi asupra concubinelor celor mobilizaţi sau mobilizabili, precum şi asupra copiilor rezultaţi de aici. La capătul investigaţiilor, au primit aviz de repatriere 311 capi de familii, cu 950 de membri, în total 1 261 de persoane. Însă nu toate aceste persoane au fost repatriate. Romilor deportaţi care aveau membri de familie pe front sau care au luptat în primul război mondial sau în războiul antisovietic li s-a asigurat, cel puţin pe hârtie, un tratament mai bun faţă de restul romilor.

În acelaşi timp, romii nenomazi au fost ridicaţi de la locurile lor fără să li se permită să-şi ia lucrurile personale şi gospodăreşti strict necesare. În plus, ei nu au avut timp să-şi vândă averile. Au fost nu puţine cazurile în care şefii posturilor de jandarmi şi poliţie au cumpărat bunurile şi vitele romilor la preţuri derizorii. Casele şi celelalte bunuri ale persoanelor evacuate au fost preluate de Centrul Naţional de Românizare.

TOP

Deportări ulterioare

Deportarea romilor stabili consideraţi periculoşi trebuia să fie urmată de evacuarea celorlalţi romi recenzaţi în mai 1942. Când s-a făcut trierea romilor stabili, a existat ideea ca romii mobilizaţi şi mobilizabili, precum şi familiile lor să fie internaţi în lagărele din ţară. Până la urmă, s-a decis deportarea. Aceasta nu a mai avut, însă, loc, deoarece la începutul lunii octombrie 1942 deportările au fost suspendate până în primăvara anului următor. Apoi, la 13 octombrie, Consiliul de Miniştri a luat decizia de renunţare la noi deportări de evrei şi romi. În ziua următoare, Ministerul Afacerilor Interne a ordonat să nu se mai trimită nici o categorie de romi în Transnistria, fie rămaşi dintre cei nomazi, fie dintre cei cu cazier judiciar; urmau să fie evacuaţi doar romii "care, prin prezenţa lor, prezintă un pericol contra ordinei publice".

Un rol important în oprirea evacuărilor l-au avut problemele mari pe care deportarea romilor le-au creat birocraţiei militare române. La 29 septembrie 1942, deportarea romilor a fost discutată în şedinţa Consiliului de Miniştri. Generalul Constantin Vasiliu, secretar de stat la Ministerul Afacerilor Interne, a afirmat cu acest prilej că nu va mai trimite alţi romi în Transnistria. Totuşi, şi după această dată au mai fost deportaţi romi în Transnistria, unii chiar în toamna lui 1942, alţii în anul următor. A fost vorba de grupuri mici sau de indivizi izolaţi, dintre cei care s-au sustras celor două mari operaţii din vara şi toamna lui 1942, dintre cei eliberaţi din închisori, sau dintre cei pe care autorităţile i-au trecut ulterior pe lista "indezirabililor". În total, după octombrie 1942 au mai fost deportate câteva sute de persoane. Ultimele deportări au avut loc în decembrie 1943, când a ajuns în Transnistria un transport cu 57 de romi din Piteşti şi din restul judeţului Argeş; dintre aceştia 36 aveau statutul de "evacuaţi", ceilalţi 21 fiind "reevacuaţi".

TOP

Numărul romilor deportaţi în Transnistria

În intervalul iunie 1942 - decembrie 1943, numărul total al romilor deportaţi în Transnistria a ajuns la ceva mai bine de 25 000. La începutul lunii octombrie 1942, după ce s-au încheiat cele două mari operaţii de deportare, în Transnistria se aflau 24 686 de romi: 11 441 de nomazi, 13 176 de nenomazi (stabili) şi alţi 69 care fuseseră evacuaţi după eliberarea din închisoare. Lor li s-au adăugat persoanele deportate ulterior, fie dintre cei care s-au sustras operaţiunilor de deportare amintite, fie dintre cei eliberaţi din închisori, fie dintre cei deveniţi între timp "indezirabili".

TOP

Tratamentul romilor în Transnistria

"Coloniile de romi". Romii au fost aşezaţi în hotarul sau în vatra unor sate situate în partea de răsărit a Transnistriei, pe malul Bugului care ţineau de judeţele Golta, Oceacov, Berezovca şi Balta. Iniţial, cei mai mulţi dintre romii nomazi au fost plasaţi în judeţul Golta, iar romii stabili au fost plasaţi, aproape toţi, în judeţul Oceacov. Unii romi au fost cazaţi în bordeie, alţii în case. De regulă, s-a recurs la evacuarea unei jumătăţi de sat, localnicii ucraineni fiind mutaţi în casele consătenilor lor neevacuaţi, iar în casele astfel liberate au fost instalaţi romii. Câteva sate de pe Bug au fost evacuate în întregime în acest scop, populaţia ucraineană fiind retrasă în interiorul judeţului respectiv. Acestea au fost aşa-numitele "colonii de ţigani" din Transnistria, cuprinzând câteva sute de persoane (la început, unele au avut chiar mii de oameni). Nu erau nici lagăre, şi nici ghetouri propriu-zise, chiar dacă în documente se folosesc, uneori, aceşti termeni. Erau, totuşi, perimetre rezervate romilor în interiorul sau la marginea unui sat. Deportaţii erau supravegheaţi de postul de jandarmi local, dar aveau o oarecare libertate de circulaţie în cadrul comunei sau al zonei înconjurătoare, pentru a merge la muncă, spre a-şi câştiga existenţa.

TOP

Regimul romilor deportaţi

Printr-o decizie a Guvernământului Transnistriei din 18 decembrie 1942, regimul romilor evacuaţi în Transnistria a fost reglementat în sensul următoarelor prevederi:

- Aşezarea ţiganilor în sate, în grupuri de 150-350, după necesităţi şi posibilităţi de utilizare la muncă, sub conducerea unuia dintre ei, cu obligaţia de a presta munca ce li se impune, fiind retribuiţi ca şi muncitorii localnici;

- Muncitorii calificaţi vor fi întrebuinţaţi potrivit meseriei lor în atelierele existente şi în cele care se vor mai înfiinţa;

- Ceilalţi ţigani vor fi constituiţi în echipe de lucru, sub supravegherea unuia dintre ei. Acestea vor fi utilizate la muncile agricole, tăiatul lemnelor în păduri, confecţionarea de obiecte de lemn, strângerea pieilor, maţelor şi părului de animale, colectarea metalelor, maculaturii, zdrenţelor ş.a.;

- Toţi ţiganii în vârstă de 12-60 de ani, fără deosebire de sex, sunt obligaţi să muncească în ateliere sau în echipele de lucru constituite;

- Ţiganilor care vor da un randament superior celui normal li se vor acorda premii egale cu 30 la sută din valoarea surplusului de muncă prestată;

- Conducătorii grupelor din sate răspund de prezenţa în localitate a ţiganilor, iar supraveghetorii echipelor de lucru, de prezenţa la muncă;

- Ţiganii care vor părăsi fără autorizaţie localitatea în care li s-a fixat domiciliul sau vor lipsi nemotivat de la lucru vor fi internaţi în lagărul de represalii care va fi înfiinţat în fiecare judeţ.

Condiţiile de existenţă în locurile de deportare. Moartea multor deportaţi

Măsurile preconizate ar fi trebuit să asigure deportaţilor posibilitatea de a-şi câştiga existenţa în condiţiile unui regim de domiciliu obligatoriu. Au rămas, însă, pe hârtie. Situaţia romilor în Transnistria, a fost de la început, extrem de dură. Romilor nu li s-au asigurat decât într-o mică măsură posibilităţi de muncă şi mijloace de existenţă. Doar o parte dintre ei au fost utilizaţi la ferme (fostele sovhozuri) şi la obşti (fostele colhozuri). Acestea nu aveau nevoie de ei decât în număr mic şi, de regulă, sezonier, preferând să-i folosească pe localnicii ucraineni. Atelierele de care vorbea decizia amintită nu au fost organizate decât în număr extrem de mic.

Condiţiile de existenţă în Transnistria au fost foarte dure. Deportaţilor nu li se distribuia hrană suficientă, iar ei nu şi-o puteau procura. Raţia prevăzută de Guvernământ nu a fost respectată; uneori, nu se distribuia cu săptămânile. Nu se asigurau lemne pentru încălzit şi gătit. Şi îmbrăcămintea a fost o mare problemă, mai ales că la ridicarea lor de acasă romilor nu li s-a permis să-şi ia haine de schimb şi obiecte personale. Deportaţii erau lipsiţi de cele mai elementare obiecte, inclusiv de vase de gătit. Asistenţa medicală era aproape inexistentă, iar medicamentele lipseau. Cei ce dispuneau de aur, de monedă românească sau de diferite obiecte le vindeau localnicilor pentru a supravieţui. Această situaţie îngrozitoare era reflectată în înseşi rapoartele şi în alte materiale întocmite chiar de autorităţile care s-au ocupat de deportaţi (posturile şi legiunile de jandarmi, preturile raioanelor, prefecturile de judeţ etc.). Situaţia din judeţul Oceacov, pe care o găsim descrisă în nota informativă, datată 5 decembrie 1942, a unui agent al Siguranţei, este ilustrativă pentru mai toate "coloniile" de romi din acel moment:

"[...] Pe timpul cât au stat în cazărmile de la Alexandrudar*, ţiganii au trăit într-o mizerie de nedescris. Erau alimentaţi insuficient. Li se dădeau 400 gr pâine pentru cei capabili a munci şi câte 200 gr pentru bătrâni şi copii. Li se mai dădea puţini cartofi şi foarte rar peşte sărat şi aceste în cantităţi extrem de mici.

Din cauza proastei alimentări, unii ţigani - aceasta o formeză majoritatea - au slăbit într-atât că au ajuns numai schelete. Zilnic mureau - mai ales în ultimul timp - câte 10-15 ţigani. Erau plini de paraziţi. Vizita medicală nu li se făcea deloc, iar medicamente nu aveau. Sunt goi, fără haine pe ei, iar rufăria şi îmbrăcămintea le lipseşte de asemenea completamente. Sunt femei al căror corp (partea inferioară) este gol în adevăratul sens al cuvântului. Săpun nu li s[-]a dat de când au venit, din care cauză nu s-au spălat nici ei şi nici n-au putut să-şi spele singura cămaşe ce o au.

În general situaţia ţiganilor este groaznică şi aproape de neînchipuit. Din cauza mizeriei mulţi dintre ei au ajuns nişte umbre şi aproape sălbateci. Această stare a lor se datoreşte din cauza relei cazări şi alimentări, precum şi a frigului. Din cauza foametei la care sunt supuşi, i-au speriat pe ucrainieni cu furturile. Dacă în ţară unii ţigani se ţineau de furturi, o făceau din obişnuinţă, pe când acolo şi ţiganul care în ţară era cinstit s-a pus pe furt, căci foamea l[-]a dus [la] acest gest ruşinos.

Din cauza răului tratament, până în ziua de 25 noembrie a.c. au murit 309 ţigani. Au fost găsite cadavre de ţigani pe şoseaua Oceacov-Alexandrudar. Aceştia au murit de foame şi frig.

Dar că ţiganii de la cazărmile Alexandrudar au fost cazaţi mai omeneşte prin comunele arătate mai sus, încă nu s-a rezolvat problema ţigănească din judeţul Oceacov. Li s[-]a ameliorat întrucâtva doar situaţia, fiind expuşi mai puţin frigului şi că au fost deparazitaţi. Dar dacă nu li se va da şi lemne sau alt combustibil, ţiganii vor fi în stare să facă din case ceea ce au făcut din cazărmi, nişte locuinţe nelocuibile. Şi frigul o să[-]i ducă şi la aceasta, fără să se gândească că răul şi-l agravează, şi că pericolul de a muri de frig este mai mare. De asemenea, dacă nu li se va da o alimentaţie omenească, asistenţă medicală şi medicamente, precum şi îmbrăcăminte la unii, mortalitatea ţiganilor nu [o] să scadă, dar va creşte pe zi ce gerul va creşte şi el. De asemenea, vor intensifica furturile de la ruşi [ucraineni]. De altfel, populaţia băştinaşă este foarte revoltată şi starea de spirit a acesteia este foarte scăzută prin faptul că au fost evacuaţi din casele lor în timp de iarnă pentru ca aceste case să fie date pe seama ţiganilor, pe care nu pot să-i sufere".

Până în primăvara anului 1943, situaţia deportaţilor a fost dramatică din toate punctele de vedere. Au murit mii de romi. De fapt, pierderile de vieţi în rândul romilor care au trecut prin experienţa Transnistriei s-au produs, în cvasitotalitatea lor, în iarna 1942-1943. Într-un raport al Preturii Raionului Landau către Prefectura Judeţului Berezovca în legătură cu epidemia de tifos exantematic izbucnită la mijlocul lunii decembrie 1942 în taberele de romi din raion, precizează că, datorită tifosului, numărul romilor de aici s-a redus de la circa 7 500 la circa 1 800-2 400. Situaţia din raionul Landau a fost una de excepţie, dar peste tot s-a înregistrat atunci un număr mare de morţi.

O măsură care i-a afectat grav pe nomazi a fost confiscarea cailor şi căruţelor, nu numai pentru că îi priva pe aceşti oameni de posibilitatea de a-şi câştiga existenţa, ci şi pentru că pentru mulţi căruţa servea ca locuinţă. Dispoziţia cu acest conţinut a fost dată de Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei, la 29 iulie 1942. Într-un memoriu scris în 1945, lt.-col. Vasile Gorsky, fostul prefect al judeţului Oceacov, dă una dintre cele mai detaliate descrieri ale situaţiei în care s-au aflat romii deportaţi în Transnistria. Prin informaţiile pe care le conţine, memoriul reprezintă o sintetiză a ceea ce apare în documentele emanate de la autorităţile din Transnistria. Pe lângă situaţia tragică în care s-au aflat romii, apare aici şi neputinţa administraţiei civile de a gestiona această nouă situaţie.

Ulterior, situaţia deportaţilor s-a ameliorat într-o oarecare măsură. Întrucât concentrarea în grupuri mari făceau extrem de dificile asigurarea cu lucru şi procurarea hranei, dar şi supravegherea acestor oameni şi, în acelaşi timp, avându-se în vedere experienţa dramatică din iarna 1942-1943, în primăvara şi vara lui 1943 s-a recurs mai peste tot la desfiinţarea coloniilor şi la împărţirea romilor prin sate. Astfel s-a ajuns ca ei să locuiască, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă, în multe dintre localităţile judeţelor Golta, Balta, Berezovca şi Oceacov, unde au fost folosiţi la muncă, fie la ferme şi obşti, fie în ateliere sau în alte locuri, unde prestau muncă plătită sau îşi practicau pe cont propriu meseria.

Fondurile de arhivă create de administraţia românească de ocupaţie din Transnistria sau de administraţia unor comune şi ferme redau foarte bine tipurile de munci pe care le-au prestat romii: munci agricole, repararea drumurilor şi a terasamentului de cale ferată, tăierea sălciilor de pe malul Bugului, tăierea lemnelor în păduri, lucrări de interes militar din regiunea Nikolaev (situată dincolo de Bug, în teritoriul aflat sub ocupaţie germană) ş.a. Printr-o serie de măsuri luate în vara lui 1943, autorităţile s-au străduit să le asigure deportaţilor posibilităţi de muncă. Aceasta a fost ceea ce în limbajul epocii se numea "organizarea muncii". Ea a avut o parte pozitivă, în sensul că munca era plătită, iar deportatul şi familia lui puteau să-şi asigure întrucâtva existenţa.

Unii dintre deportaţi s-au adaptat la condiţiile vitrege din Transnistria. Ei au găsit o nişă în economia satelor în care au fost aşezaţi, prestând pentru localnici anumite munci şi meşteşuguri, întocmai ca în satele de origine din România. Un astfel de grup, care a reuşit să-şi prezerve ocupaţia şi să-şi asigure existenţa, a fost cel al pieptănarilor. În judeţul Berezovca, exista, în februarie 1944, un număr de 1 800 de pieptănari, care îşi câştigau existenţa din confecţionarea şi comercializarea pieptenilor. Aşa cum scrie "primarul ţiganilor" de la ferma Suhaia Balca, într-o cerere adresată prefectului judeţului Berezovca, la 11 martie 1944:

"De patru luni noi nu am primit nimic de la fermă sau stat, ci trăim numai de pe urma muncii noastre şi din veniturile ce realizăm prin vânzarea peptenilor. Din veniturile ce le avem de pe urma vânzării peptenilor noi am putut în iarna aceasta să ne îmbrăcăm şi să ne hrănim într-un chip omenos".

În aceiaşi termeni scrie, în aceeaşi zi, Păun Marin, "conducătorul atelierului de pieptenărie a[l] ţiganilor de la ferma Suhaia Balca", în cererea de eliberare a unor autorizaţii pentru vânzarea pieptenilor.

Dar nu tuturor deportaţilor li s-a putut da de lucru. La nivel de raion sau de judeţ, au fost luate măsuri menite să le asigure hrana. Nu a existat, însă, întotdeauna o bună colaborare cu Guvernământul Transnistriei (de fapt, cu diferitele Direcţii ale acestuia, în primul rând cu Direcţia Muncii, în a cărei competenţă intrau deportaţii evrei şi romi). În judeţul Balta, în vara lui 1943, romii au fost scoşi din case şi mutaţi în bordeie; li s-a dat pământ pe care să-l lucreze pentru a-şi asigura hrana. În alte părţi, s-a trecut la desfiinţarea coloniilor, romii au fost repartizaţi prin satele ucrainene, fiind astfel mai uşor de hrănit şi de întrebuinţat la lucru. S-au făcut chiar propuneri pentru înfiinţarea de "colonii agricole ţigăneşti", care să fie dotate cu pământ de cultură şi cu inventar agricol. Organele Jandarmeriei au făcut demersuri pe lângă prefecturile de judeţe pentru a li se asigura romilor existenţa.

Situaţia nu a fost, însă, aceeaşi peste tot. În unele locuri romii s-au confruntat cu foametea şi cu frigul şi în 1943. Situaţia a fost deosebit de gravă în judeţul Golta. Raportul Legiunii de Jandarmi Golta către Inspectoratul General al Jandarmeriei din 10 mai 1943 descrie, de fapt, un regim de exterminare aplicat evreilor şi romilor:

"Am onoare a raporta că, din informaţiunile pe care le-am verificat în tot judeţul, reiese următoarele: La evrei nu li se dă hrană de luni de zile. La fel ţiganilor şi Lagărului Golta, unde sunt un număr de 40 indivizi. Toţi aceştia muncesc şi se cere să muncească căzând de pe picioare din cauza foamei. Rugându-vă să binevoiţi".

Într-un alt raport, din 22 noiembrie 1943, de data aceasta către Prefectura Judeţului Golta, Legiunea de Jandarmi arată că romii internaţi în lagărul de muncă Golta (o parte dintre cei care încercaseră fără succes să fugă din Transnistria) erau în situaţia de a muri de foame. Tot în acest judeţ, Ion Stancu, "primarul ţiganilor" din comuna Camina Balca, reclamă, în luna septembrie a aceluiaşi an, faptul că oamenii săi nu primeau hrană suficientă:

"Ziua lucrăm la colhoz, dar noaptea facem patrula la post, ne dă mâncarea foarte puţină, 300 de grame de făină, cartofi 500 de grame şi sare 10 grame pe fiecare persoană, fără alte mijloace de alimente, untdelemn nu căpătăm de 8 luni de zile".

În acelaşi timp, autorităţile acuzau des faptul că romii căutau să se sustragă şi atunci când existau posibilităţi de muncă. Documentele spun că ei preferau să cutreiere satele şi să cerşească. Pentru a-şi procura hrana, unii romi s-au dedat la furturi; au existat bande de tâlhari formate din romi. Prin infracţiunile comise, aceşti deportaţi au terorizat populaţia ucraineană şi au creat greutăţi autorităţilor române. A existat, totodată, la romi o tendinţă generală de fugă din "coloniile" de la Bug. Prin orice mijloace, individual sau în grupuri, ei au încercat să se întoarcă în ţară. De cele mai multe ori, fugarii erau prinşi şi aduşi înapoi. Autorităţile din Transnistria s-au aflat în imposibilitatea de a stopa acest fenomen. Lagărele de represalii preconizate pentru astfel de situaţii nu au fost înfiinţate. Abia în toamna anului 1943, într-un moment când exodul romilor a luat proporţii, numărul celor fugiţi şi prinşi trecând de 2 000, s-a luat măsura de a se improviza un astfel de lagăr, la Golta, unde au fost internaţi 475 de romi.

Situaţia romilor a fost diferită de la judeţ la judeţ, de la raion la raion, chiar de la fermă la fermă, în funcţie de mai mulţi factori. Aici a contat şi persoana funcţionarului român din fruntea unităţii administrative (judeţ sau raion). Asigurarea hranei a depins foarte mult de comunităţile locale. Or, localnicii ucraineni îi vedeau pe romi ca pe o povară. Au fost dese intervenţiile autorităţilor raionale şi judeţene pe lângă comunele şi obştile ucrainene pentru a le determina să dea romilor alimente în conformitate cu dispoziţiile Guvernământului. Situaţia romilor a depins şi de grupul sau subgrupul din care ei făceau parte. Au fost locuri unde comunităţile de romi au reuşit să-şi asigure existenţa şi să supravieţuiască celor aproape doi ani de deportare. În alte părţi, însă, deportaţii nu au supravieţuit decât în număr mic.

TOP

Numărul victimelor

În condiţiile descrise mai sus, în Transnistria au murit de foame, frig, boli şi mizerie mulţi dintre romii deportaţi. Nu au existat execuţii organizate de autorităţile civile şi militare române din Transnistria în rândul romilor. Nici un document nu vorbeşte de asemenea execuţii. Au fost, însă, situaţii în care jandarmii au împuşcat romi. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, la Trihati (jud. Oceacov), unde, aşa cum se spune într-un raport din mai 1943, jandarmii i-au împuşcat pe romii veniţi aici din satele vecine în căutare de lucru.

Numărul romilor morţi în Transnistria nu este cunoscut cu exactitate. La 15 martie 1944, când se pregătea evacuarea în ţară a cetăţenilor români fără deosebire de origine, Subinspectoratul General de Jandarmi Odessa a raportat că avea în cuprinderea sa 12 083 de romi. Această cifră îi desemnează pe romii care au supravieţuit deportării. Lor trebuie să li se adauge romii care au scăpat din Transnistria înainte de data menţionată. Este vorba de persoanele care au fost repatriate, în diferite momente, precum şi de cei care au părăsit ilegal Transnistria, fără a mai fi trimişi înapoi în locurile de deportare. În cele două categorii au intrat aproximativ 2 000 de persoane, ceea ce ridică numărul supravieţuitorilor la aproximativ 14 000. Aceasta înseamnă că din cei peste 25 000 de romi deportaţi, circa 11 000 au murit în locurile de deportare şi doar aproximativ 14 000 au supravieţuit Transnistriei.

Cifra de 6 439 de romi pe care o consemnează Jandarmeria în a doua jumătate a lunii iulie, când a procedat la înregistrarea celor întorşi în ţară , cuprinde doar o parte dintre supravieţuitori. Nu erau incluşi romii de pe teritoriul urban, de care se ocupa Poliţia. Un număr deloc neglijabil de romi a putut scăpa recenzării datorită condiţiilor de război. Părţi din teritoriul ţării erau deja ocupate de armata sovietică sau se aflau în zona frontului. În acel moment, unii romi erau pe drumul spre casă, iar alţii au rămas pe loc la retragerea autorităţilor române. Dintre aceştia din urmă, unii aveau să fie repatriaţi după încheierea războiului, în timp de alţii se vor răspândi, ulterior, în cuprinsul U.R.S.S.

TOP

Revenirea în ţară a supravieţuitorilor (1944)

Romii care au supravieţuit deportării s-au întors în ţară în primăvara anului 1944, o dată cu retragerea Armatei şi autorităţilor române în faţa ofensivei sovietice. Încă din toamna lui 1943, părăsirea fără autorizaţie a locurilor de deportare a căpătat proporţii de masă, cei prinşi fiind, însă, retrimişi în Transnistria. Dar, în martie-aprilie 1944, fără a aştepta din partea autorităţilor vreun ordin de repatriere, romii, în grup sau individual, s-au retras dincoace de Nistru şi apoi în interiorul ţării. În unele cazuri, aceasta s-a făcut cu concursul direct al unităţilor militare române şi germane în retragere şi al lucrătorilor de la căile ferate. La 19 aprilie 1944, Inspectoratul General al Jandarmeriei a dat ordin ca romii fugiţi din Transnistria să fie opriţi pe loc şi puşi la muncă. Ordinul a fost repetat la 17 mai. Acestor romi li s-a fixat un domiciliu provizoriu şi li s-a interzis să circule. Ei urmau să fie repartizaţi pe moşii pentru muncă. Dar, datorită vieţii pe care au dus-o în Transnistria, majoritatea erau inapţi pentru muncă. Ceilalţi au fost plasaţi la diferiţi proprietari pentru munci agricole. Au fost, însă, frecvente situaţiile în care romii refuzau să lucreze, pe motiv că nu se pricep, ceea ce a exasperat autorităţile locale. Ei rămâneau astfel pe mai departe în situaţia de muritori de foame. În aceste condiţii, pentru unele grupuri s-a aprobat întoarcerea în satele de baştină.

TOP

Abandonarea politicii anti-romi

O dată cu momentul 23 august 1944, când Ion Antonescu a fost înlăturat, iar legislaţia fascistă abrogată, s-a pus capăt şi politicii anterioare faţă de romi. La 13 septembrie 1944, Subsecretariatul de Stat pentru Poliţie a dat ordin ca toţi romii întorşi din Transnistria să fie "lăsaţi la ocupaţiile lor, luându-se măsuri ca să fie îndrumaţi la diferite munci".

TOP

Situaţia celorlalţi romi din ţară

Aşa cum s-a arătat mai sus, au fost deportaţi în Transnistria peste 25 000 de romi, adică aproximativ 12 la sută din totalul acestei populaţii. Ceilalţi romi, adică cea mai mare parte a acestei populaţii, nu au prezentat interes pentru autorităţi. Sub aspect juridic, ei au fost neafectaţi de măsurile de persecuţie instituite de guvernul Antonescu. Au rămas cetăţeni cu drepturi depline (în condiţiile de atunci, desigur), în rând cu marea masă a populaţiei ţării. Ei nu şi-au pierdut drepturile cetăţeneşti, iar averile lor n-au făcut obiectul politicii de românizare - aşa cum s-a întâmplat cu populaţia evreiască. Desigur, nu trebuie pierdută din vedere starea de nesiguranţă în care au trăit în acei ani mulţi romi. Aşa cum relevă documentele epocii, exista teama că deportările se vor extinde şi la alte categorii de romi. Teama a fost alimentată în unele locuri şi de jandarmi şi de poliţişti, care, de cele mai multe ori din interes personal, i-au ameninţat pe aceşti cetăţeni cu deportarea. Dată fiind limitarea persecuţiei la anumite categorii de romi, înseamnă că o politică specială faţă de ansamblul populaţiei rome nu a existat în România în anii 1940-1944. Politica faţă de romi a regimului Antonescu se traduce, de fapt, în măsurile luate faţă de o parte a acestei populaţii.

În afara romilor deportaţi la Bug, au mai existat, totuşi, două grupe din cadrul acestei populaţii faţă de care autorităţile române au arătat preocupare, şi anume:

1. Romii fugiţi din nordul Transilvaniei (teritoriu aflat între 1940 şi 1944 sub ocupaţia Ungariei) şi stabiliţi în judeţele Cluj-Turda şi Arad, în număr de câteva sute. Ei au trecut frontiera în România din motive care ţineau, în primul rând, de refuzul de a merge la armată (mai exact, la batalioanele de muncă). Aceşti romi nu au fost duşi în Transnistria, deşi unele legiuni de jandarmi din judeţele de graniţă au cerut deportarea lor ;

2. Romii de pe marile moşii din sudul ţării, şi ei în număr de câteva sute, care munceau aici de mulţi ani, în condiţii precare de salarizare şi cazare. În noiembrie 1942, Inspectoratul General al Jandarmeriei, iar în iunie 1943 mareşalul Antonescu în persoană au dat ordine prin care obligau pe proprietari să construiască locuinţe stabile pentru romii lucrători pe moşiile respective. Însă doar în puţine dintre aceste locuri au fost construite atunci locuinţe. Măsura ţine de politica socială a guvernului.

O dată ce deportarea s-a limitat la o parte dintre romi, s-ar părea că avem de-a face cu o situaţie asemănătoare cu cea a populaţiei evreieşti. Cum se ştie, au fost deportaţi în Transnistria evreii din Basarabia, Bucovina şi judeţul Dorohoi, ceilalţi evrei români, cu puţine excepţii, nefiind deportaţi. A existat, însă, în anii războiului o politică a statului român care i-a vizat pe toţi evreii; legislaţia antisemită, măsurile de ordin rasial şi politica de românizare au afectat, chiar dacă în măsuri diferite, toate segmentele populaţiei evreieşti. În anii 1940-1944 populaţia evreiască, în ansamblul ei, a fost supusă unei discriminări severe. Nu acelaşi a fost regimul populaţiei rome. În România, în acei ani, nu a fost luată nici o măsură care să-i fi vizat pe toţi romii din ţară, adică întreaga populaţie înregistrată la recensăminte drept "ţigani" sau identificată astfel de autorităţi şi/sau de populaţie. Aşadar, preocupările guvernului Antonescu faţă de romi nu s-au limitat la Transnistria. Deportarea în teritoriul dintre Nistru şi Bug, rămâne, însă elementul cel mai important.

TOP

Populaţia românească şi deportarea romilor

Deportarea romilor nu s-a bucurat de suportul populaţiei româneşti şi au existat proteste din toate mediile. O categorie de proteste a venit din partea elitei politice sau culturale. Astfel, la 16 septembrie 1942, când deportările erau în curs, preşedintele Partidului Naţional Liberal, Constantin I. C. Brătianu, a trimis mareşalului Ion Antonescu o scrisoare de protest, în care invocă argumente de natură umanitară şi morală, caracterizând deportarea romilor drept un act nejustificat şi crud, "care ne va duce cu câteva secole înapoi din istoria omenirii". Acest protest a fost un act cu caracter politic: C.I.C. Brătianu precizează că responsabilitatea pentru această decizie revine exclusiv mareşalului Antonescu şi că politica acestuia faţă de romi nu avea nimic de-a face cu politica guvernelor anterioare. El spune că "aceşti cetăţeni români nu au fost până astăzi supuşi în Statul nostru la un tratament special". Brătianu menţiona în acest context "persecuţiile şi expulzarea evreilor, ca represalii în contra coreligionarilor lor din Bucovina şi Basarabia şi sub influenţa tratamentului ce au suferit în Germania". Conducătorii Partidului Naţional Ţărănesc şi-au exprimat solidaritatea cu protestul lui Brătianu. Marele compozitor George Enescu a intervenit în persoană la mareşalul Antonescu pentru romii muzicanţi, "afirmând că pleacă şi el în caz de-i duce muzicanţii la Bug". De asemenea, conducerea unor companii, cum au fost Căile Ferate Române, de teamă că deportările se vor extinde şi la alte categorii de romi, a intervenit în favoarea angajaţilor lor de origine romă.

În ceea ce priveşte atitudinea populaţiei faţă de deportarea romilor, aceasta apare în zeci de documente ale perioadei. Au existat şi câteva cazuri în care semnatarul şi-a exprimat acordul cu măsura guvernului. Mult mai bine reprezentate documentar sunt, însă, situaţiile în care oameni de toate condiţiile sociale şi-au exprimat dezacordul faţă de măsurile luate împotriva romilor. Există scrisori şi memorii, adresate Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, mareşalului Ion Antonescu direct, reginei-mame, Ministerului de Interne, Marelui Stat Major etc., unele purtând zeci de semnături, redactate uneori în numele întregii comunităţi, care fie cer să nu fie deportaţi romii din satul sau oraşul respectiv, fie cer readucerea în locurile de baştină a celor deja deportaţi. Majoritatea protestelor de acest fel sunt din toamna lui 1942, după deportarea romilor sedentari "periculoşi", când exista teama că deportările se vor extinde şi la alte categorii ale acestei etnii. De asemenea, primăriile au dat certificate de bună purtare romilor care se simţeau ameninţaţi şi doreau să se pună astfel la adăpost, iar în unele locuri ele au intervenit pentru exceptarea romilor de la o eventuală deportare. Amintim memoriul pe care un grup de locuitori din comuna Balta Verde, satul Popoveni, judeţul Dolj, precum şi din alte comune şi din oraşul Craiova l-au adresat în octombrie 1942 mareşalului Ion Antonescu, în care au cerut ca Ilie Dincă din Craiova, de meserie fierar, să nu fie trimis în Transnistria ; sau, în septembrie 1942, intervenţia la Preşedinţia Consiliului de Miniştri a mai multor locuitori din Craiova, pentru concetăţeanul lor Ştefan Gâdea, de meserie tinichigiu, ca să nu fie trimis în Transnistria ; sau, în octombrie 1942, intervenţia la mareşalul Antonescu a locuitorilor din Zimnicea, în număr de 127, în favoarea meseriaşilor din oraş -, care "numai ca origină îndepărtată mai pot fi socotiţi ţigani", cerând să nu fie deportaţi. Argumentele invocate în aceste apeluri se referă la condiţia romilor de membri ai comunităţii locale sau la importanţa lor în economia aşezării (în multe cazuri, romii erau singurii meşteşugari din sat).

Totuşi, aceste luări de atitudine privind deportarea romilor nu au fost făcute niciodată în favoarea nomazilor, a căror deportare pare să fi fost considerată de majoritatea românească drept justificată. Chiar unul dintre argumentele folosite de romii sedentari pentru a se apăra împotriva deportării a fost faptul că ei nu erau nomazi, că aveau un domiciliu şi desfăşurau o muncă utilă.

TOP

Romii în primii ani postbelici şi problema deportării lor în Transnistria

După revenirea din Transnistria a romilor supravieţuitori, în primăvara şi vara anului 1944, şi după schimbarea de regim din august 1944, "problema ţiganilor" nu a mai figurat pe agenda politică, iar repunerea în drepturi a romilor s-a făcut fără multe complicaţii. Pentru noul guvern, romii deveneau din nou ceea ce fuseseră în perioada anterioară regimului Antonescu: o populaţie reprezentând mai degrabă o categorie socială marginală decât o minoritate etnică. Drept consecinţă, au fost reluate vechile preocupări ale autorităţilor legate de controlul nomadismului, fiind reiterate vechile restricţii de circulaţie. Nu există nici o dovadă că autorităţile ar fi luat măsuri de sprijinire a foştilor deportaţi, iar problemele romilor nu au figurat pe agenda partidelor politice.

Deşi soarta romilor în timpul războiului - deportarea în Transnistria şi crimele petrecute acolo - nu a mai interesat nici autorităţile, şi nici opinia publică, totuşi procesele criminalilor de război au readus în atenţie, pentru scurt timp, aceste evenimente. Soarta romilor a fost, însă, un subiect cu totul marginal. La procesul primului lot de criminali de război, din 1945, în materialele publicate atunci se face referire la deportarea romilor doar într-unul din rechizitorii (când se vorbeşte de colonelul Modest Isopescu, fostul prefect al judeţului Golta), şi aici acuzele se referă doar la confiscarea cailor şi căruţelor de la romi. Restul actului de acuzare se referă la crimele comise împotriva evreilor.

Situaţia a fost similară la procesul lui Ion Antonescu şi al principalilor săi colaboratori, desfăşurat în mai 1946. Deportarea romilor a fost unul dintre capetele de acuzare la adresa lui Antonescu, însă acuzarea nu a insistat asupra acestui element. În cursul procesului Antonescu, romii au fost amintiţi în doar patru locuri: în actul de acuzare, în rechizitoriul acuzatorului public, în interogatoriile lui Ion Antonescu şi generalului Vasiliu. Actul acuzării aminteşte, în treacăt, că "Mii de familii nenorocite au fost ridicate din bordeie şi cocioabe şi deplasate dincolo de Nistru. Zeci de mii de bărbaţi, femei şi copii au pierit de foame, frig şi boli." Acuzarea vorbeşte de 26 000 de romi deportaţi, iar generalul Vasiliu recunoaşte doar 24 000. În interogatoriul său, Ion Antonescu motivează deportarea romilor prin considerente de ordine publică: romii ar fi fost deportaţi datorită furturilor şi omorurilor pe care aceştia le comiteau în Bucureşti şi în celelalte oraşe în condiţiile camuflajului. Această idee a fost expusă de el şi în memoriul pe care l-a depus la Tribunalului Poporului, la 15 mai 1946. Presa, care a reluat uneori foarte detaliat desfăşurarea procesului, nu s-a interesat de soarta romilor în timpul războiului.

În primii ani postbelici, soarta supravieţuitorilor romi ai Transnistriei nu a interesat pe nimeni. Singura iniţiativă de sprijinire a foştilor deportaţi a venit la începutul anului 1945 din partea Uniunii Generale a Romilor din România. Comitetul Central al anunţat atunci că primul obiectiv al acesteia era "ajutorarea materială şi morală a tuturor romilor şi în special a celor care au fost deportaţi în Transnistria". Totuşi, după ce această organizaţia şi-a reluat efectiv activitatea, la 15 august 1947, acţiunile ei - aşa cum sunt înregistrate într-un document de epocă - nu s-au referit la foştii deportaţi.

În anul 1948 romii au fost foarte aproape de a obţine statutul de "naţionalitate conlocuitoare". Rezoluţia Biroului Politic al CC al PMR cu privire la problema naţională, din decembrie 1948 - document care a stabilit jaloanele politicii regimului comunist faţă de minorităţile naţionale -, a refuzat, însă, romilor acest statut. Situaţia a rămas neschimbată până la prăbuşirea regimului comunist, în 1989. Problema deportării romilor nu a fost amintită în România comunistă decât în foarte puţine ocazii.

TOP

Concluzii

În anul 1942, în cadrul politicii de purificare etnică promovate de guvernul Antonescu, 25 000 de romi din România au fost deportaţi în Transnistria. În acest număr erau cuprinşi toţi romii nomazi, precum şi o parte dintre romii sedentari - cu toţii fiind consideraţi o "problemă" datorită modului de viaţă, situaţiei infracţionale sau lipsei mijloacelor de existenţă. Deportaţii reprezentau aproximativ 12 la sută din totalul populaţiei rome din ţară.

Datorită condiţiilor de existenţă foarte dure din locurile de deportare, îndeosebi datorită foametei, frigului şi bolilor, circa 11 000 dintre deportaţi au murit în Transnistria. Supravieţuitorii s-au întors în ţară, în primăvara anului 1944, o dată cu retragerea din Transnistria a Armatei şi autorităţilor române.

Comisia Internationala privind studierea Holocaustului in Romania,
vizitati http://www.presidency.ro pentru intregul raport.

Viorel Achim, Ţiganii în istoria României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, p. 132.
Pentru situaţia romilor în România în perioada interbelică, inclusiv pentru percepţia societăţii româneşti cu privire la ei, a se vedea op. cit., p. 120-132.
Ibidem, p. 133-136.
Iordache Făcăoaru, Amestecul rasial şi etnic în România, în "Buletinul eugenic şi biopolitic", IX, 1938, p. 283.
Ibidem, p. 282-286.
Gheorghe Făcăoaru, Câteva date în jurul familiei şi statului biopolitic, Bucureşti, [1941], p. 17-18.
L. Stan, Rasism faţă de ţigani, în "Cuvântul", S.N., nr.53 din 18 ianuarie 1941, p.1, 9.
Ion Chelcea, Ţiganii din România. Monografie etnografică, Bucureşti, Editura Institutului Central de Statistică, 1944, p. 100-101.
A se vedea mai jos secţiunea Populaţia românească şi deportarea romilor.
Procesul marii trădări naţionale; stenograma dezbaterilor de la Tribunalul Poporului asupra Guvernului Antonescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1946, p. 66.
Ion Antonescu declarase: "Toţi ţiganii din Bucureşti trebuie scoşi. Dar înainte de a-i scoate, trebuie să ne gândim unde îi ducem şi ce facem cu ei. Soluţia ar fi fost să aşteptăm până se asanează Bălţile Dunării, ca să facem sate ţigăneşti acolo şi să-i ocupăm cu pescuitul etc. (...). O altă soluţie este să intrăm în tratative cu proprietarii mari. În Bărăgan, totdeauna a fost lipsă de braţe de muncă. Să construim aceste sate, nu definitiv, dar să facem nişte case şi barăci, organizaţie sanitară, comerţ, cârciumi etc. Să facem o statistică a lor şi să-i ridicăm odată, în masă, şi-i aducem în acele sate. Facem trei-patru sate, de câte 5-6 000 familii, şi instalăm acolo gardienii împrejurul lor, să nu poată să iasă. Ei îşi trăiesc viaţa acolo şi găsesc de muncă acolo". (Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu, vol.II, ed. Marcel-Dumitru Ciucă, Aurelian Teodorescu, Bogdan Florin Popovici, Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României, 1998, p. 181).
Documente privind deportarea ţiganilor în Transnistria. Culegere întocmită de Viorel Achim. 2 vol., Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004 (în curs de apariţie), doc.nr.6. (În continuare: Documente.)
Ibidem, doc. nr. 3.
ANIC, fond IGJ, dosar 201/1942, dosar 202/1942, dosar 203/1942.
Procesul marii trădări naţionale, p. 66.
A se vedea nota 8.
Despre mobilurile urmărite de autorităţi prin deportarea ţiganilor, a se vedea: Viorel Achim, The Antonescu Government's Policy towards the Gypsies, în The Holocaust in Romania. History and Contemporary Significance, edited by Mihail E. Ionescu and Liviu Rotman, Bucharest, 2003, p. 55-60.
Pentru memoriul lui Sabin Manuilă, a se vedea; V. Achim, The Romanian Population Exchange Project Elaborated by Sabin Manuilă in October 1941, "Annali dell'Istituto storico italo-germanico in Trento", XXVII, 2001, p. 593-617.
Documente, doc. nr. 104.
Ibidem, doc. nr. 15.
Ibidem, doc. nr. 179.
Ibidem, doc. nr. 42.
ANIC, fond PCM, dosar 202/1941-1944, filele 274-277.
Documente, doc. nr. 203.
Ibidem.
Ibidem, doc. nr. 306.
ANIC, fond IGJ, dosar 77/1943, f. 47; dosar 43/1943, fila 286.
Documente, doc. nr. 101.
"Timpul", anul VI, nr. 1954 din 16 octombrie 1942, p. 3.
Documente, doc. nr. 189.
Radu Ioanid, The Holocaust in Romania: The Destruction of Jews and Gypsies Under the Antonescu Regime, 1940-1944, Chicago, Ivan R. Dee, 2000, p. 227.
R. Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Bucureşti, Hasefer, 1997, p. 312-313.
Conform unui raport din 3 ianuarie 1944, Documente, doc. nr. 573.
Ibidem, doc. nr. 179.
Ibidem, doc. nr. 268.
* Denumirea rusească al localităţii: Aleksandrodar.
Documente, doc. nr. 249.
Ibidem, doc. nr. 590.
R. Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, p. 315.
Documente, doc. nr. 641. Memoriul lui Vasile Gorsky este prezentat în: R. Ioanid, The Holocaust in Romania, p. 231-235.
Situaţia romilor deportaţi, cu schimbările survenite în timp, este foarte bine sintetizată în rapoartele lunare ale Serviciului Muncii din cadrul prefecturilor de judeţ. Aceste documente conţin câte un capitol care se ocupă de Munca şi regimul de viaţă al ţiganilor. Spre exemplu, a se vedea Documente, doc. nr. 473 (din judeţul Golta, august 1943).
A se vedea nota 40.
Documente, doc. nr. 589.
Ibidem, doc. nr. 605.
Ibidem, doc. nr. 604.
Documente referitoare la aceste aspecte: ibidem, doc. nr. 474, doc. nr. 481, doc. nr. 506, doc. nr. 522, doc. nr. 528 etc.
Ibidem, doc. nr. 375.
Ibidem, doc. nr. 543.
Ibidem, doc. nr. 488.
Ibidem, doc. nr. 553 (raport al Inspectoratului de Jandarmi Balta, 9 decembrie 1943).
Ibidem, doc. nr. 383.
Ibidem, doc. nr. 608.
ANIC, fond IGJ, dosar 86/1944, dosar 97/1944.
Documente, doc. nr. 613.
Ibidem, doc. nr. 621.
Numeroase exemple pot fi găsite în: ANIC, fond IGJ, dosar 86/1944 etc.
Documente, doc. nr. 639.
Starea de spirit a romilor după deportările din vara şi toamna anului 1942 este redată, de exemplu, în rapoartele Inspectoratului Regional de Poliţie Alba Iulia din 30 septembrie (ibidem, doc.nr.162) şi 3 decembrie 1942 (ibidem, doc. nr. 243) sau în raportul Inspectoratului Regional de Poliţie Timişoara din 27 noiembrie 1942 (ibidem, doc. nr. 238).
Câteva documente privitoare la aceşti romi: ibidem, doc. nr. 119, doc. nr. 568, doc. nr. 577.
Documente referitoare la această problemă: ibidem, doc. nr. 400, doc. nr. 622, doc. nr. 623, doc. nr. 626.
A se vedea Viorel Achim, Atitudinea contemporanilor faţă de deportarea ţiganilor în Transnistria, în: România şi Transnistria: problema Holocaustului. Perspective istorice şi comparative. Coordonatori Viorel Achim [şi] Constantin Iordachi, Bucureşti, Curtea Veche, 2004, p. 204-236.
Jean Ancel (ed.), Documents Concerning the Fate of Romanian Jewry During the Holocaust, vol. IV, 1986, p.225. New Zork : Beate Klarsfeld Foundation.
Ibidem.
Ibidem, doc. nr. 202.
Ibidem, doc. nr. 220.
Ibidem, doc. nr. 190.
Un astfel de exemplu este cel al unui ofiţer în retragere din Târgu Jiu, căpitanul N. Dogaru, care, la 22 iunie 1942, "în numele populaţiei", a cerut să se ia măsuri împotriva romilor din oraş. Soluţia pe care petentul o propune era fie "colonizarea" acestor romi în Transnistria - care începuse în întreaga ţară la 1 iunie şi era în curs de desfăşurare -, fie strângerea la un loc a tuturor romilor din judeţ, într-o comună oarecare, şi formarea unui sat exclusiv ţigănesc. (Ibidem, doc. nr. 44.)
Ibidem, doc. nr. 167.
Ibidem, doc. nr. 157.
ANIC, fond PCM, dosar 202/1942, filele 234-235.
Preşedintele Asociaţiei [Uniunii] Generale a Romilor din România, Gheorghe Niculescu, a cerut, în septembrie 1942, ca "la executarea măsurilor de ridicare a ţiganilor pentru trimitere în Transnistria, să se excepteze ţiganii băştinaşi [sedentari], care au situaţie stabilă şi profesează diferite meserii, şi să se ridice numai ţiganii nomazi". Documente, doc. nr. 169.
Câteva date despre situţia romilor în România după 1944, în V. Achim, Romanian Memory of the Persecution of Roma, în Roma and Sinti: Under-Studied Victims of Nazism. Symposium Proceedings. Washington, D.C.: Center for Advanced Holocaust Studies; United States Holocaust Memorial Museum, 2002, p. 59-77.
Actul de acuzare, rechizitoriile şi replica acuzării în procesul primului lot de criminali de război, Bucureşti, Editura Apărării Patriotice, 1945, p. 76.
Procesul marii trădări naţionale, p. 42, 65-66, 104, 108, 305.
Ibidem, p. 42.
Ibidem, p. 108.
Ibidem, p. 65-66.
"Revista istorică", SN, IV, nr. 7-8, 1993, p. 763.
"Scânteia", ziarul partidului comunist, scrie despre romi doar în referirea la cazul Vasiliu, când reproduce rechizitoriul acuzatorului public. "Scânteia", nr. 519 din 9 mai 1946, p. 4; nr. 524 din 16 mai 1946, p. 2.
ANIC, fond DGP, dosar 87/1943, fila 318 (într-un material al Poliţiei din 3 februarie 1945).
Ibidem, filele 352-353 (raport al Siguranţei din 7 aprilie 1948).
Reapariţia deportării romilor într-o publicaţie ştiinţifică românească datează din 1974: Gheorghe Zaharia, Pages de la resistance antifasciste en Roumanie, trad. Maurice Florescu, Bucarest, Meridiane, 1974, p. 44.