Calatoria cu ''trenurile mortii''

Prima mea calatorie in afara Iasului a fost cu ''trenurile mortii'', marturia lui Leizer Finchelstein. Cu doua - trei zile inainte de ''duminica aceea'' multi dintre ei au plecat de acasa si si-au insemnat casele cu cruci, pe moment nu am inteles de ce. ''NU PUTEAM SA CRED CE SE AUZEA DESPRE HITLER''
''Duminica aceea''
Pe 29 iunie nimeni nu-si imagina ce avea sa se intample, desi semne prevestitoare au fost. Sambata un frate de-al tatalui meu , care locuia la Abator, un cartier cu multi evrei, a venit la noi dsfigurat de spaima ca sa ne spuna ca evreii sunt scosi afara din case batuti si omorati.
Pe la ora zece dimineata, au dat buzna in casa patru sergenti de politie cu cativa civili care erau inarmati cu bate.Civilii urmareau sa fure ceva din casa, dar de la noi nu aveau ce.
"Au trecut atatia ani de atunci, dar inca nu imi iese din cap groaza mamei mele din momentul cand a vazut ca baietii ii sunt luati si dusi niciunde", spune Leizer printre lacrimi.
In cladirea Filarmonicii era un spital de campanie german si, cand a trecut coloana de evrei, germanii le-au varsat mizerii in cap.
''Pentru prima data am vazut oameni morti, sange si creieri imprastiati.
La evrei, prin traditie, mortii sunt imediat acoperiti si ingropati, nu sunt tinuti
trei zile ca la crestini. Eu nu apucasem sa vad cadavre pana in ziua aceea",
spune Leizer umbrit. ''mi-am vazut chiar si un prieten mort atarnat pe gard'' isi aminteste Leizer. ''Am stat sub amenintarea armelor ingramaditi unii in altii cu miile , fara apa , fara mancare , de la pranz pana a doua zi dimineata, dupa care am fost pus impreuna cu alti suferinzi sa strangem cadavrele pentru a face loc.''
''Pana la gara a fost ingrozitor, era atat de intuneric incat nu vedeai la un pas mai infata, ne impiedicam de multe ori de cadavre alte ori chiar cadeam peste ele, a fost ingrozitor.'' ne marturiseste Leizer.La gara, alte grozavii. Au fost trantiti in fata garii, unde era piata de trasuri, in balega si urina de cal.Au fost numarati cate 40 si bagati in vagoane mici, de zece tone, din lemn,
folosite pentru materiale de constructii. Nici macar nu erau curatate.
"De frica, ne-am bagat unul altul, ca oile, si vagonul parea gol. Un impiegat
de miscare, un tinerel, se agita pe acolo si spunea ca el nu expediaza
vagoanele daca nu sunt incarcate la capacitate. Si atunci au mai adus 40.
Ne-am ingramadit si tot parea vagonul gol. Pana la urma, ne-au incarcat vreo
suta, o suta douazeci, nu pot sa stiu. Aproape nu te mai puteai misca",
povesteste Leizer. "Dupa 1947, am intrat la CFR si as fi vrut il intalnesc
pe tinerelul impiegat ca sa-i spun ca la scoala CFR se invata ca, atunci cand
incarci vagoane cu vietati, exista o capacitate maxima admisa si trebuie
asigurate furaje. Noi stateam mai rau ca animalele, nu aveam aer si nici nu
ni s-a dat apa. Vagoanele aveau gemulete de 25 pe 60 de cm, ale caror
obloane au fost inchise pe dinafara. Era un fel de camera de gazare fara
gaz si foc. Soarele facea tot." ''AM MERS OPT ORE 20 DE KM''.

Din cauza caldurii, a lipsei aerului, apei si a hranei, a mirosurilor insuportabile,
"oamenii mureau ca mustele". Nu au fost scene de violenta sau de nebunie.
Afara erau 35 de grade cel putin. "Eram deja epuizati si murdari, cu
excrementele pe noi, cand am fost imbarcati. Eu am avut noroc pentru
ca am nimerit patru frati impreuna in vagon. Am baut urina unii de la altii.
Ne-am supt camasile de sudoare. Ne-am palmuit continuu ca sa stam treji.
Nu imi amintesc daca am fost constient tot timpul. Ca sa ne odihnim, am
stivuit cadavrele, am facut banci din ele. Nu aveai voie sa cazi. Daca te
prabuseai, erai mort pentru ca altii cadeau peste tine si nu mai aveai putere
sa ii dai la o parte. Peste un frate de-al meu, care a fost luat in celalalt tren,
impreuna cu tatal meu, au cazut morti si nu a putut si isi mai traga un picior.
Cand a ajuns la Calarasi piciorul ii intrase deja in putrefactie, de viu. A scapat,
dar a ramas suferind cu piciorul toata viata."
Atunci l-a pus la indoiala pe Dumnezeu. Era deznadajduit ca ii cerea ajutorul
cu disperare si nu era ajutat.
Totusi, pana la urma a avut noroc. Din cei peste o suta de oameni din vagon
au scapat vreo 20-22, dintre care toti cei patru frati. Au scapat si tatal si
fratele din celalalt tren, care a ajuns tocmai la Calarasi, dupa sapte zile de
drum si un traseu absurd. Putine familii de evrei din Iasi pot spune ca au avut
un asa noroc. ''ERAM CADAVRE VII''....
Am fost pusi sa aruncam intr-o groapa cadavrele care era deja umflate si miroseaua ingrozitor de urat.In gropi iiaruncam de sus, ca pe saci, nu ii mai asezam. Puneam un rand de morti,dupa care aruncam var si puneam alt rand. Trei straturi au fost cu totul.Nu va inchipuiti ce groaza era. Multi si-au gasit rudele. Eu mi-am gasit un var."