Deportarea romilor in Transnistria

http://www.romanialibera.ro/multimedia-video/povestile-romilor-deportati-in-transnistria-din-ordinul-lui-antonescu-219127.html
Studiul “Deportarea romilor si tratamentul lor in Transnistria” publicat de pagina electronica a Yadvashem afirma in concluzii ca: dintre cei 25.000 de romi trimisi in lagare de Guvernul Antonescu, s-au mai întors acasa doar jumatate. In jur de 7.000 de deportati sau mostenitori ai acestora au primit despagubiri din partea statului german.
Deportarea romilor in Transnistria a fost decretata pe 1 mai 1942. Cele doua loturi de romi trimise în Transnistria reprezentau la vremea respectiva aproximativ 12% din totalul populatiei rome recenzate în 1930, care era de 262.501 de persoane rome.
Ideea deportarii romilor in Transnistria i-a apartinut maresalului Ion Antonescu si nu a avut ca scop lichidarea fizica a romilor. Antonescu a recunoscut la procesul din 1946 ca el este responsabil de deportarile din Transnistria. In sedinta guvernului din 7 februarie 1941 Antonescu isi formula astfel viziunea cu privire la problema tiganilor: “Toti tiganii din Bucuresti trebuie scosi. Dar inainte de a-i scoate, trebuie sa ne gandim unde ii ducem si ce facem cu ei. Solutia ar fi fost sa asteptam pana se asaneaza Baltile Dunarii, ca sa facem sate tiganesti acolo si sa-i ocupam cu pescuitul etc. (…). O alta solutie este sa intram in tratative cu proprietarii mari. In Baragan, totdeauna a fost lipsa de brate de munca. Sa construim aceste sate, nu definitiv, dar sa facem niste case si baraci, organizatie sanitara, comert, carciumi etc. Sa facem o statistica a lor si sa-i ridicam odata, in masa, si-i aducem in acele sate. Facem trei-patru sate, de cate 5-6.000 familii, si instalam acolo gardieni imprejurul lor, sa nu poata sa iasa. Ei isi traiesc viata acolo si gasesc de munca acolo”.
Deportarea in Transnistria a aparut ca o posibilitate abia dupa declansarea razboiului impotriva URSS. La 27 mai 1941 o nota de la biroul lui Antonescu catre Directia Generala a Politiei spunea: ” Din ordinul domnului general Antonescu, rog a lua foarte urgente masuri:
a. internarea in lagar a capilor comunisti si a tuturor comunistilor din Iasi, Galati, Constanta, Ploiesti, Bucuresti. Giurgiu.
b. De a se evacua din Bucuresti in minimum de timp toti strainii care nu au domiciliu stabil in acest oras ori care sunt periculosi, cu exceptia germanilor, italienilor, americanilor si in general acelor care nu reprezinta nici un pericol pentru stat.
c. Idem sa scoata tiganii, in special nomazii si satrarii din marginile Bucurestiului. Domnul general Antonescu mi-a comunicat ca a ordonat mai de mult aceste masuri si pana acum nu s-au executat”.
Ordinul de deportare romilor a fost dat pe 24 mai 1942. Foarte mulţi romi au murit în drum spre Transnistria, deoarece nu au reuşit să supravieţuiască condiţiilor inumane de transport.
Supravieţuitorii Holocaustului povestesc că, ajunşi la Bug, au fost împărţiţi în mai multe categorii: unii au fost puşi să trăiască în casele părăsite de ruşi, câte patru familii la un loc; alţii au fost cazaţi în nişte hangare şi au trebuit să stea la comun câte 100 de persoane; unii au stat în corturi, iar alţii şi-au săpat bordeie în pământ. Supravieţuitorii îşi aduc aminte de foamea îndurată la Bug. „Mergeam cu părinţii noştri pe câmp şi adunam boabe de porumb. Când n-aveam de unde, căutam prin gunoaie să ne salvăm zilele. În trei zile, am mâncat trei ştiuleţi de porumb. Ne cocea mama şi tata pe o tablă şi ne dădeau să mâncăm aşa, câte puţin la fiecare", rememorează Traian Crăciun, 78 de ani. „Erau momente în care răbdam cu zilele de foame", spune şi Niculae Iancu.
Canibalismul
Aflaţi în toiul iernii, când nu aveau ce să mai mănânce, supravieţuitorii Holocaustului îşi aduc aminte cu ruşine că au trebuit să mânânce carne de om. „Unuia i-a murit nevasta de tifos. A luat cuţitu şi i-a tăiat pulpele lu' nevastă-sa şi le-a mâncat", spune Radu Alexandrina, 82 de ani. „A murit o ţigancă de-a noastră şi au îngropat-o. Ţiganii piteşteni s-au dus imediat, au scos-o, au tăiat-o şi-au mâncat-o. Au mâncat carne de om", îşi aminteşte şi Paulina Vasile, 78 de ani.
Pentru romii din România, Holocaustul a fost punctul culminant al unei istorii de rasism instituţionalizat şi excludere socială. România deţine recordul în Europa în ceea ce priveşte numărul romilor exterminaţi. Durerea nu poate fi cuantificată, măsurată, cântărită, mărturiile supravieţuitorilor Holocaustului nu ar trebui analizate, ci ele ar trebui lăsate să vorbească, pentru a demonstra ceea ce a fost şi pentru a opri repetarea tragediei.