Copiii si holocaustul - „De ce copiii? De ce noi? De ce eu?"

Abordarea holocaustului in Romania dar si in Europa a avut un grav impact asupra psihologiei copilului. Cum in Europa, evreii erau destinati anihilarii, numai un procent de 6-5% dintre copiii evrei au supravietuit. Inainte de a fi deportati, copii evrei dar si tigani sufereau un tratament inimaginabil fiind supusi atacurilor fizice si psihologice, exclusi din scoli, infometati si lasati sa moara. Prin natura acestei crime, uciderea copiilor in timpul holocaustului este putin documentata si foarte putin mentionata dealungul istoriei. In Romania, dintre cei aproximativ 11.000 de romi decedati dupa deportarea in Transnistria, jumatate au fost copii.

Din raportul guvernatorului transnistriei, in anul 1942, aflam ca 22% dintre numarul evreilor deportati (88.699) erau copii (18.322). O cincime dintre copii ce au supravietuit in toamna lui 1943 (1.960) au fost repatriati, hrana acestora fiind asigurata de Centrala Evreilor.

Cele cinci regiuni ale Transnistriei din care proveneau copii romani orfani au fost Moghilev, Tulcin, Balta, Iampol si Golta.

Ca un exemplu, se enumara cazul lui Rozen Marcu, un supravietuitor al holocaustui in Romania, nascut pe data de 20 martie 1930. Familia lui Rozen Marcu a fost deportata pe data de 12 noiembrie in Transnistria intr-un vagon de marfa, raul Nistru fiind traversat apoi pe un bac deoarece podul era distrus. Acestia au stat in lagarul de la Mogilev o noapte dupa care au pornit spre Saragorod crezand ca astfel vor gasi un sanctuar, nestiind ca acel oras din Ungaria era deasemenea si un lagar. Dupa moartea bunicii, mama lui Marcu a murit la 38 de ani iar tatal la 41 de tifos si febra. Doua luni mai tarziu, dupa moartea fratelui sau, Sorel, au fost adunati orfani proveniti din Basarabia, Bucovina si Dorohoi, ramasi pe drumuri in orfelinatul de langa lagar.

"Prima s-a prapadit bunica. Inainte de razboi, tinea des in mana si se lauda la copii cu medalia pe care o primise bunicul meu la Marasesti. Cand a murit, in mana ei inghetata n-am gasit decat o coaja de cartof uscata pe care n-a mai avut puterea s-o manance" - Rozen Marcu

O alta supravietuitoare a deportarii in Transnistria care la momentul deportarii avea 10 ani si provenea din Cernauti este Ruth Glasberg Gold. Aceasta descrie drumul deportarii in Transnistria in felul urmator:

„În dimineata aceea soldatii au batut la usa, injurand si strigand tot felul de obscenitati. Ne-au ordonat sa iesim în strada...Plansetele femeilor si ale copiilor si glasurile care strigau Sema Israel, m-au fãcut sã înteleg brusc ce se întâmplã...În buimãceala si suferinþa de atunci, mi-a trecut prin minte un gând. Cum putuserã toti prietenii si vecinii nostri germani si români sã ne întoarcã spatele?...Soldatii au condus convoiul pânã la garã...Pe sine asteptau pregãtite, cu usile deschise, vreo treizeci de vagoane cu usile deschise...Deci asta era cãlãtoria mea de vis cu trenul – un cosmar...Odatã cu prima zdruncinãturã, s-a dezlãntuit iadul pe pãmânt. Oamenii se rugau, plângeau, se tânguiau tinându-se unii de altii ca sã nu se dezechilibreze. Cel mai greu de îndurat erau scâncetele copiilor. L-am întrebat pe Dumnezeu: „De ce copiii? De ce noi? De ce eu? Fusesem crescutã într-o familie deosebit de religioasã si credeam în Dumnezeu. Credeam în bunãtatea oamenilor...Oare ce se întâmplase asa de grav, cã lumea copilãriei mele, plinã de bucurii si tristeti simple, fusese întoarsã brusc cu susul în jos?”...În cea de a patra zi, trenul s-a oprit. Soldatii au descuiat usile, strigând: „hai jos, jidani nenorociti.” Murdari, morþi de foame si epuizaþi, de-abia reuseam sã ne tinem pe picioare. Ne-au ordonat sã formãm o coloanã si ne-au pus sã mergem pe jos pânã la Mãrculesti... Copiii si bãtrânii care muriserã în cãlãtorie fuseserã aruncati pe câmp”

Intrebata despre modul in care a fost tratata in lagar, aceasta raspunde:

“Oribil. Zilnic erau împuşcaţi oameni. Pe majoritatea pur şi simplu ne lăsau să murim de foame. Nu aveam electricitate, nici apă, nici toalete. Am trăit mai rău decât animalele. Până la urmă, comunitatea evreiască din regat a început să facă presiuni, să apeleze la Crucea Roşie, la regina-mamă a României şi a putut să ne trimită bani şi alimente. S-au înfiinţat apoi orfelinate şi primeam o dată pe zi mămăligă, care era mai mult apă decât mălai. Dormeam câte 12 fete tunse chilug pe un prici. Lucruri care nu trebuie uitate. De aceea mă onorează invitaţia de a vorbi la ONU, la comemorarea victimelor Holocaustului.”

Foamea si frigul au fost cauzele ce au lasat-o pe Ruth fara de parinti, ne spune ea.

“Da, mi-am pierdut părinţii şi fratele după două săptămâni de la deportare. Au murit de frig şi foame.”

Foamea si frigul, impreuna cu tifosul au fost, deasemenea, principalele cauze ale mortilor in Transnistria.

“De ce este necesar ca societatea românească să-și asume responsabilitatea Holocaustului în România?” din punctul de vedere al temei alese (Copiii si holocaustul)

Singura modalitate prin care putem opri atrocitatile din trecut in a nu se mai repeta este prin analizarea istoriei, ceea ce este imposibil fara a o recunoaste in primul rand. Recunoasterea unei mari greseli este primul pas in a anticipa si a preveni o alta asemanatoare, mai ales cand contextul greselii este tineretul, acesta reprezentand “sangele si oasele” unei societati sanatoase.