Regimul Antonescu şi apariţia "problemei ţiganilor"
Deportarea romilor în Transnistria a fost întru totul opera guvernului Antonescu, nu numai ca realizare, ci şi în privinţa ideii. Înainte de regimul Antonescu, în România nu a existat o politică faţă de romi. La nivelul factorilor politici, romii nu erau văzuţi ca o "problemă". Chiar dacă erau recenzaţi ca etnie aparte, cu o limbă proprie, ei erau trataţi mai mult ca o categorie socială. În consecinţă, în acţiunea autorităţilor româneşti, romii nu au fost incluşi printre minorităţile naţionale; legislaţia în privinţa minorităţilor nu s-a referit şi la ei. Naţionalismul românesc din perioada interbelică a fost străin de atitudini şi manifestări împotriva romilor, iar politicile de românizare adoptate de guvernul Goga în 1938 şi apoi în timpul regimului de autoritate monarhică al lui Carol al II-lea nu i-au vizat pe romi. Comisariatul General al Minorităţilor, înfiinţat în 1938, nu s-a ocupat şi de romi.
În perioada interbelică, în viaţa politică din România nu a existat o "problemă ţigănească", aşa cum a existat o "problemă evreiască". Semnificative în acest sens sunt relaţiile de colaborare care au existat între unele partide politice şi politicieni români şi liderii romi. Unii lideri romi s-au înscris în aceste partide. În ajunul alegerilor parlamentare din 1937, ziarul "Ţara noastră", oficiosul Partidul Naţional Creştin, condus de Octavian Goga, a apărut în ediţie specială săptămânală pentru romi.
Situaţia romilor în deceniile de dinaintea celui de-al doilea război mondial o cunoaştem relativ bine, îndeosebi datorită cercetărilor etnografice şi sociologice întreprinse atunci. La recensământul populaţiei din 1930, s-au declarat ţigani 262 501 persoane, adică 1,5 la sută din populaţia României. Dintre acestea, 221 726 (84,5 la sută din total) trăiau în sate, iar 40 775 (15,5 la sută) în oraşe. Ei erau, în genere, marginalii satelor şi oraşelor. În cursul transformărilor economice din epocă, mai ales prin reforma agrară din 1920, mulţi dintre ei au dobândit un statut social apropiat de cel al ţăranilor români. Aceasta a favorizat integrarea lor în comunitatea sătească - un proces care, de fapt, începuse de mult, o dată cu sedentarizarea. Mai mult, dezvoltarea socială şi economică a dus la apariţia unei elite rome de tip nou, reprezentată de artişti, comercianţi, intelectuali, care s-au implicat în problemele comunităţii şi care au creat organizaţii ale romilor. Cea mai importantă a fost Uniunea Generală a Romilor din România, fondată în 1933, care a continuat să funcţioneze, formal, şi în timpul războiului.
Cercetările sociologice din anii '30 au urmărit rolul social şi economic al romilor în satele româneşti şi relaţiile lor cu populaţia majoritară. Aceste cercetări au arătat că romii erau o parte a comunităţii şi că lucrau ca meşteşugari şi agricultori. Dincolo de prejudecăţile şi stereotipiile cu privire la romi - unele dintre ele moştenite din secolele de sclavie a romilor -, raporturile dintre romi şi ţăranii români erau bune. O parte importantă a populaţiei rome s-a asimilat culturii majoritare.
În acelaşi deceniu, însă, romii au fost incluşi în preocupările unor reprezentanţi români ai eugeniei. Influenţaţi de ideile lui Robert Ritter, cel care a pregătit sub aspect teoretic genocidul romilor în Germania nazistă, aceşti cercetători români i-au considerat pe romi drept o "plagă". În sprijinul opiniei lor, ei invocau situaţia socială periferică a romilor, pauperitatea şi criminalitatea ridicată în rândul acestora. "Problema ţiganilor" era concepută de aceşti "experţi" ca o problemă rasială şi ei vorbeau de primejdia pe care asimilarea romilor o reprezenta pentru "puritatea rasială" a românilor. Iordache Făcăoaru, exponent al eugeniei şi al biopoliticii, argumenta în aceşti termeni:
"Procesul asimilării e activat şi agravat nu numai de numărul mare de ţigani, ci şi de alţi factori specifici împrejurărilor politice de la noi: dispoziţia tolerantă a poporului român, răspândirea ţiganilor pe toată suprafaţa ţării, promiscuitatea socială cu populaţia autohtonă la oraşe, ca şi la sate, şcoala în comun, împroprietărirea multora din ei şi înlesnirea vieţii sedentare, care le-a uşurat intrarea în comunitatea românească, absenţa oricăror restricţiuni legale şi, în sfârşit, dispoziţia ocrotitoare a guvernelor şi a autorităţilor administrative".
Acelaşi I. Făcăoaru s-a arătat nemulţumit de faptul că în România, ţara cu cel mai mare număr de romi - după el, cel puţin 400 000 -, autorităţile nu au luat nici un fel de măsuri împotriva lor. Totuşi, în ciuda faptului că aprecia politicile faţă de romi promovate de alte ţări, îndeosebi politica Germaniei, el respingea soluţia "izolării biologice" sau a "separării etnice complete" faţă de populaţia majoritară, aceasta fiind imposibil de realizat practic şi, chiar dacă s-ar realiza, ea ar duce la pierderi de ordin economic şi moral. Exterminarea romilor a fost, totuşi, propusă de un alt adept al rasismului, Gheorghe Făcăoaru:
"Ţiganii nomazi şi seminomazi - susţinea acesta - să fie internaţi în lagăre de muncă forţată. Acolo să li se schimbe hainele, să fie raşi, tunşi şi sterilizaţi [subl. în orig.]. Pentru a se acoperi cheltuielile cu întreţinerea lor, trebuiesc puşi la muncă forţată. Cu prima generaţie am scăpa de ei. Locul lor va fi ocupat de elementele naţionale, capabile de muncă ordonată şi creatoare. Cei stabili vor fi sterilizaţi la domiciliu (...). În acest fel, periferiile satelor şi oraşelor nu vor mai fi o ruşine şi un focar de infecţie al tuturor bolilor sociale, ci un zid etnic folositor naţiei, şi nu dăunător".
Astfel de opinii rasiste au avut în România o circulaţie foarte restrânsă. Mediile academice, presa vremii şi opinia publică au fost reticente faţă de aceste idei. Ele nu au pătruns nici în discursul extremei drepte. Dar situaţia a început să se schimbe în 1940, în condiţiile abandonării complete a valorilor democratice şi ale intrării ţării în sfera de dominaţie politică şi ideologică a Germaniei naziste.
Mişcarea legionară şi-a pus problema adoptării unei politici rasiste faţă de romi abia după venirea la putere. Într-un articol publicat în "Cuvântul", oficiosul Gărzii de Fier, la 18 ianuarie 1941 (deci cu câteva zile înaintea rebeliunii legionare), se afirma "precăderea problemei ţigăneşti" faţă de multe altele şi se cerea interzicerea prin lege a căsătoriilor între români şi romi, iar apoi izolarea treptată a romilor, într-un fel de ghetou. În timpul guvernării legionare, nu au fost luate, însă, nici un fel de măsuri împotriva romilor.
Deşi, anterior, în ştiinţele sociale din România romii nu fuseseră văzuţi ca o problemă, în timpul războiului unii cercetători - printre aceştia, unii dintre cei mai buni - încep să abordeze ceea ce ei numesc "problema ţiganilor". Un astfel de studiu, publicat în 1944, propunea fie concentrarea romilor într-o parte mărginaşă a ţării, fie deportarea în Transnistria, fie sterilizarea lor. Chiar izolate, opiniile cu caracter rasist exprimate în societatea românească a anilor '30 şi la începutul anilor '40 au jucat un anumit rol în pregătirea politicilor faţă de evrei şi romi a guvernului Antonescu. Trebuie subliniat că, spre deosebire de situaţia evreilor, în cazul romilor această politică nu a ţinut de trecut, ci de noile realităţi politice determinate de intrarea în arena politică a lui Ion Antonescu. Cea mai bună dovadă este faptul că populaţia românească, în primul rând ţăranii, nu a fost de acord cu deportarea romilor în Transnistria.
Măsura deportării romilor în Transnistria a fost luată personal de Ion Antonescu, aşa cum a şi declarat acesta la procesul din 1946. Amintim că nici unul dintre ordinele lui Antonescu privitoare la romi nu poartă semnătura lui şi nici nu au fost publicate în "Monitorul Oficial" sau în altă parte. Ele au fost date verbal miniştrilor şi transmise spre executare Inspectoratului General al Jandarmeriei. Faptul că Antonescu a urmărit îndeaproape modul în care erau executate aceste ordine sugerează că politica faţă de romi aplicată în România în anii războiului a fost creaţia lui.
Ideea deportării romilor în Transnistria nu a existat de la începutul guvernării Antonescu. Atunci când a fost pusă pentru prima dată problema luării unor măsuri împotriva romilor, în februarie 1941, nu putea fi vorba de Transnistria. În şedinţa Consiliului de Miniştri din 7 februarie 1941, când a cerut scoaterea romilor din Bucureşti, Ion Antonescu a vorbit despre aşezarea acestora în sate compacte din Bărăgan; el avea în vedere construirea în acest scop a trei-patru sate, cu câte 5-6 000 de familii fiecare. Ideea nu a fost pusă în aplicare, dar este ilustrativă pentru modul în care era gândită în acel moment soluţionarea "problemei" romilor. Abia după ce România a dobândit Transnistria, a apărut posibilitatea deportării romilor în acest ţinut din afara graniţelor ţării. În 1942, când s-a trecut la măsuri efective împotriva romilor, exista deja precedentul deportării evreilor, care începuse în toamna anului 1941. Decizia de a-i "evacua" pe romi dincolo de Nistru a fost luată personal de Antonescu, în mai 1942. Când s-a efectuat recensământul romilor-"problemă" (25 mai 1942), soarta acestor oameni fusese deja hotărâtă de Conducătorul Statului. La 22 mai 1942 Preşedinţia Consiliului de Miniştri a transmis Ministerului Afacerilor Interne dispoziţiile mareşalului Antonescu referitoare la deportarea în Transnistria a unor categorii de romi.
Recensământul romilor-"problemă" din mai 1942
Recensământul efectuat de Jandarmerie şi Poliţie în întrega ţară, la 25 mai 1942 - după ce, iniţial, operaţiunea fusese planificată pentru 31 mai - a fost ordonat de mareşalul Antonescu şi a urmărit stabilirea persoanelor care intrau în categoria romilor-"problemă". Au fost înregistraţi, împreună cu familiile lor: romii nomazi şi, dintre romii stabili (sedentari), aceia care suferiseră condamnări, recidiviştii şi cei fără mijloace de existenţă sau fără ocupaţie precisă din care să poată trăi. Au fost trecute pe liste, în total, 40 909 persoane: 9 471 de romi nomazi şi 31 438 de romi stabili. Conform ordinului Ministerului Afacerilor Interne din 17 mai 1942, până la noi ordine romii specificaţi în liste nu mai puteau să se deplaseze în afara judeţului în care au fost recenzaţi şi urmau să fie ţinuţi în strictă evidenţă de organele de ordine. Listele cu romii din cele două categorii, întocmite pe comune, oraşe şi judeţe, au fost înaintate Inspectoratului General al Jandarmeriei. Deportările s-au făcut din rândurile cetăţenilor înregistraţi la acest recensământ. Cu puţine excepţii, cei circa 25 000 de romi din România "evacuaţi" în Transnistria figuraseră iniţial pe listele întocmite de Jadarmerie şi Poliţie la sfârşitul lunii mai.
Cum au "motivat" autorităţile deportarea romilor
Recensământul din mai 1942, prin definiţia pe care o dă celor două categorii de romi, oferă şi criteriile care au stat la baza "selectării" acestora în vederea deportării. Era vorba de nomadism, iar în cazul romilor sedentari, de condamnări, furt şi lipsa mijlocelor de existenţă. Şi în alte documente autorităţile vorbesc de necesitatea curăţirii satelor şi oraşelor de populaţia romă săracă, fără ocupaţie sau meserie, fără avere şi fără posibilitatea de a-şi câştiga existenţa, de cei care trăiau din furt şi cerşit. La procesul principalilor criminali de război, în 1946, Ion Antonescu a invocat infracţiunile comise de romi în oraşe în timpul exerciţiilor de alarmă antiaeriană. Astfel, la prima vedere, criteriile urmărite de autorităţi par să fi fost, în principal, de natură socială, legate de ordinea publică. Însă în mod sigur nu crimele comise de romii din oraşe puteau fi motivul principal, o dată ce imensa majoritate a celor deportaţi proveneau din sate. În acelaşi timp, deportarea nu a fost o măsură pur socială. Dacă ar fi fost aşa, ar fi trebuit ca, la acest proces de "curăţire" a ţării de elementele "problemă" sub aspect social, să fie supusă întreaga populaţie, indiferent de originea etnică; or, acest "ecarisaj" social s-a rezumat la romi. În documentele privitoare la romi emise de autorităţi nu sunt invocate motive de natură rasială. Nu se vorbeşte nici de "inferioritatea" rasială a romilor, nici de "pericol" rasial etc., aşa cum apare în unele publicaţii româneşti din acea epocă. Ce e drept, se folosesc, cu referire la romi, termenii "periculoşi", "indezirabili" ş.a., dar autorităţile nu au motivat rasial deportarea.
Probabil că adevărata raţiune a deportării romilor a fost alta: deportarea a ţinut de politica etnică a regimului Antonescu. Obţinerea omogenităţii etnice a ţării - prin "transferul" în afară al minoritarilor şi aducerea în ţară a românilor din ţările vecine - a fost o preocupare pentru guvernul român de atunci. Au fost luate măsuri efective în acest sens şi au fost elaborate materiale care se ocupă de această problemă. Cel mai important a fost proiectul lui Sabin Manuilă, directorul general al Institutului Central de Statistică, redactat sub forma unui memoriu adresat mareşalului Ion Antonescu la 15 octombrie 1941. Memoriul avea în vedere toate minorităţile etnice din România. Acestea urmau să facă obiectul unor acorduri de transfer sau de schimb de populaţie între România şi diferite state. Pentru evrei şi romi, care nu aveau un stat al lor, soluţia preconizată era "transferul unilateral", ceea ce, practic, însemna trimiterea peste graniţă. Teritoriul unde guvernul român putea face acest lucru era Transnistria. Măsurile de deportare, parţială, a evreilor şi romilor în Transnistria în 1941 şi 1942 pot fi privite ca un element al acestei politici de purificare etnică.
Materialele de epocă pe care le cunoaştem nu lămuresc de ce - în condiţiile în care "transferul" peste graniţă era parte a politicii etnice - deportările s-au limitat la categoriile de romi amintite mai sus. Însă în acei ani, când romii au devenit peste noapte o "problemă" pentru autorităţi, concepţia guvernanţilor nu putea fi total străină de percepţia pe care societatea românească o avea asupra romilor, aşa cum este reflectată în cercetările sociologice din anii '30. "Selecţia" şi deportarea i-a avut în vedere doar pe acei romi care duceau un mod de viaţă "ţigănesc".
Dintr-un total de 208 700 de persoane - cât estima Institutului Central de Statistică populaţia romă din România în hotarele din 1942 -, au fost recenzate, în mai 1942, aproape 41 000 de persoane, deci aproximativ 20 la sută din total. Dintre acestea, vom vedea că au fost deportate în Transnistria ceva mai mult de 25 000 de persoane (deci aproximativ 12 la sută din numărul total al romilor).
Deportarea nomazilor (iulie-august 1942)
Deportările au început la 1 iunie 1942, cu romii nomazi. Începând cu acea zi, ei au fost strânşi de către organele de jandarmi în capitalele de judeţ şi apoi duşi în Transnistria. Ordinul de evacuare "a tuturor şatrelor de ţigani nomazi din întreaga ţară" a fost dat personal de mareşalul Ion Antonescu. Romii nomazi s-au deplasat pe jos sau cu căruţele, din post în post, astfel că transportul până la destinaţie a durat câteva săptămâni. Operaţiunea s-a încheiat oficial la 15 august 1942. Cei care în momentul evacuării se aflau pe front sau mobilizaţi în ţară au fost scoşi din evidenţele militare, printr-un ordin al Marelui Stat Major, trimişi acasă şi îndrumaţi pe urma familiilor în Transnistria. Până la 2 octombrie au fost evacuaţi în Transnistria în total 11 441 de nomazi (2 352 de bărbaţi, 2 375 de femei şi 6 714 de copii).
Deportarea romilor sedentari consideraţi "indezirabili" (septembrie 1942)
În ceea ce priveşte romii stabili recenzaţi în mai 1942, într-o primă etapă autorităţile au procedat la o triere a lor. Pentru evacuarea cu primul lot au fost aleşi romii "periculoşi şi indezirabili", împreună cu familiile lor, în total 12 497 de persoane. Ceilalţi 18 941 urmau să fie evacuaţi ulterior. Familiile romilor mobilizaţi şi romii mobilizabili, cu familiile lor, rămâneau pe loc, chiar dacă figurau în categoria celor consideraţi periculoşi. În momentul în care a început deportarea nomazilor, autorităţile nu aveau un plan clar de acţiune în privinţa romilor stabili. Ei urmau să fie evacuaţi în Transnistria sau internaţi în lagărele din ţară. Până la urmăm s-a optat pentru prima variantă. Planul iniţial prevedea transportarea romilor cu ajutorul vaselor, pe Dunăre şi apoi pe Marea Neagră, până în Transnistria, în luna iulie a anului 1942. Operaţia a fost pregătită în cele mai mici amănunte, dar s-a renunţat la transportul pe apă şi romii au fost transportaţi pe calea ferată. Începutul "evacuării" pe calea ferată a fost fixat, iniţial, de Ion Antonescu la 1 august 1942. Operaţiunea a fost, însă, amânată, astfel că deportarea romilor sedentari a fost făcută între 12 şi 20 septembrie 1942, cu nouă trenuri speciale, formate în diferite oraşe din ţară. Modificarea planului de deportare explică de ce "evacuarea" a fost făcută abia în septembrie 1942.
În Transnistria au fost deportaţi, în septembrie 1942, 13 176 de romi sedentari. Numărul persoanelor deportate era mai mare decât fusese hotărât şi, în plus, listele celor evacuaţi nu coincideau cu listele celor propuşi pentru evacuare. Ancheta făcută în legătură cu această situaţie a stabilit că unele dintre persoanele trecute pentru evacuare erau dispărute şi au fost înlocuite cu altele care voiau să plece în Transnistria. Întrucât cei mai mulţi romi nu aveau asupra lor acte de identitate, a fost uşor pentru aceste persoane să se amestece printre ceilalţi romi. Alţii au plecat cu trenul personal până la Tighina (pe Nistru) şi acolo s-au ataşat diferitelor grupuri de deportaţi. A circulat atunci în rândul romilor zvonul că, o dată ajunşi în Transnistria, vor fi împroprietăriţi cu pământ. Aceasta poate să explice în parte, plecarea benevolă a unor romi.
Operaţia de deportare a dus la numeroase abuzuri din partea jandarmilor şi a poliţiştilor însărcinaţi cu această operaţie. Au fost evacuate şi familii ale unor romi mobilizaţi, precum şi romi mobilizabili, cu familiile lor. Într-un caz, unui soldat aflat acasă în permisie jandarmii i-au ridicat familia (soţia şi socrii) şi au deportat-o în Transnistria. Au fost ridicate, din eroare, familii de români, de turci şi de maghiari. Unii dintre cei deportaţi erau căsătoriţi cu românce. Au fost deportaţi şi oameni care aveau o ocupaţie sau care aveau pământ.
Există un mare număr de petiţii care semnalează aceste situaţii, după cum şi mai mare este numărul cererilor de repatriere. Militarii de origine romă aflaţi pe front sau concentraţi în interiorul ţării au protestat împotriva acestor abuzuri. Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi Marele Stat Major au cerut repararea abuzurilor. Cum se arată într-un ordin al Ministerului de Interne, aceste abuzuri "au produs o justificată perturbare în rândurile ostaşilor romi, care în timp ce îşi făceau datoria către ţară, la posturile de cea mai mare onoare, familiile lor au fost ridicate şi evacuate în Transnistria". Au fost ordonate măsuri în consecinţă. În plus, s-a cerut o grijă deosebită pentru familiile acestor oameni, noţiunea de "familie" trebuind să fie interpretată în sensul pe care i-l atribuiau romii, astfel încât exceptarea de la deportare să se extindă şi asupra concubinelor celor mobilizaţi sau mobilizabili, precum şi asupra copiilor rezultaţi de aici. La capătul investigaţiilor, au primit aviz de repatriere 311 capi de familii, cu 950 de membri, în total 1 261 de persoane. Însă nu toate aceste persoane au fost repatriate. Romilor deportaţi care aveau membri de familie pe front sau care au luptat în primul război mondial sau în războiul antisovietic li s-a asigurat, cel puţin pe hârtie, un tratament mai bun faţă de restul romilor.
În acelaşi timp, romii nenomazi au fost ridicaţi de la locurile lor fără să li se permită să-şi ia lucrurile personale şi gospodăreşti strict necesare. În plus, ei nu au avut timp să-şi vândă averile. Au fost nu puţine cazurile în care şefii posturilor de jandarmi şi poliţie au cumpărat bunurile şi vitele romilor la preţuri derizorii. Casele şi celelalte bunuri ale persoanelor evacuate au fost preluate de Centrul Naţional de Românizare.
Deportări ulterioare
Deportarea romilor stabili consideraţi periculoşi trebuia să fie urmată de evacuarea celorlalţi romi recenzaţi în mai 1942. Când s-a făcut trierea romilor stabili, a existat ideea ca romii mobilizaţi şi mobilizabili, precum şi familiile lor să fie internaţi în lagărele din ţară. Până la urmă, s-a decis deportarea. Aceasta nu a mai avut, însă, loc, deoarece la începutul lunii octombrie 1942 deportările au fost suspendate până în primăvara anului următor. Apoi, la 13 octombrie, Consiliul de Miniştri a luat decizia de renunţare la noi deportări de evrei şi romi. În ziua următoare, Ministerul Afacerilor Interne a ordonat să nu se mai trimită nici o categorie de romi în Transnistria, fie rămaşi dintre cei nomazi, fie dintre cei cu cazier judiciar; urmau să fie evacuaţi doar romii "care, prin prezenţa lor, prezintă un pericol contra ordinei publice".
Un rol important în oprirea evacuărilor l-au avut problemele mari pe care deportarea romilor le-au creat birocraţiei militare române. La 29 septembrie 1942, deportarea romilor a fost discutată în şedinţa Consiliului de Miniştri. Generalul Constantin Vasiliu, secretar de stat la Ministerul Afacerilor Interne, a afirmat cu acest prilej că nu va mai trimite alţi romi în Transnistria. Totuşi, şi după această dată au mai fost deportaţi romi în Transnistria, unii chiar în toamna lui 1942, alţii în anul următor. A fost vorba de grupuri mici sau de indivizi izolaţi, dintre cei care s-au sustras celor două mari operaţii din vara şi toamna lui 1942, dintre cei eliberaţi din închisori, sau dintre cei pe care autorităţile i-au trecut ulterior pe lista "indezirabililor". În total, după octombrie 1942 au mai fost deportate câteva sute de persoane. Ultimele deportări au avut loc în decembrie 1943, când a ajuns în Transnistria un transport cu 57 de romi din Piteşti şi din restul judeţului Argeş; dintre aceştia 36 aveau statutul de "evacuaţi", ceilalţi 21 fiind "reevacuaţi".
Numărul romilor deportaţi în Transnistria
În intervalul iunie 1942 - decembrie 1943, numărul total al romilor deportaţi în Transnistria a ajuns la ceva mai bine de 25 000. La începutul lunii octombrie 1942, după ce s-au încheiat cele două mari operaţii de deportare, în Transnistria se aflau 24 686 de romi: 11 441 de nomazi, 13 176 de nenomazi (stabili) şi alţi 69 care fuseseră evacuaţi după eliberarea din închisoare. Lor li s-au adăugat persoanele deportate ulterior, fie dintre cei care s-au sustras operaţiunilor de deportare amintite, fie dintre cei eliberaţi din închisori, fie dintre cei deveniţi între timp "indezirabili".
Tratamentul romilor în Transnistria
"Coloniile de romi". Romii au fost aşezaţi în hotarul sau în vatra unor sate situate în partea de răsărit a Transnistriei, pe malul Bugului care ţineau de judeţele Golta, Oceacov, Berezovca şi Balta. Iniţial, cei mai mulţi dintre romii nomazi au fost plasaţi în judeţul Golta, iar romii stabili au fost plasaţi, aproape toţi, în judeţul Oceacov. Unii romi au fost cazaţi în bordeie, alţii în case. De regulă, s-a recurs la evacuarea unei jumătăţi de sat, localnicii ucraineni fiind mutaţi în casele consătenilor lor neevacuaţi, iar în casele astfel liberate au fost instalaţi romii. Câteva sate de pe Bug au fost evacuate în întregime în acest scop, populaţia ucraineană fiind retrasă în interiorul judeţului respectiv. Acestea au fost aşa-numitele "colonii de ţigani" din Transnistria, cuprinzând câteva sute de persoane (la început, unele au avut chiar mii de oameni). Nu erau nici lagăre, şi nici ghetouri propriu-zise, chiar dacă în documente se folosesc, uneori, aceşti termeni. Erau, totuşi, perimetre rezervate romilor în interiorul sau la marginea unui sat. Deportaţii erau supravegheaţi de postul de jandarmi local, dar aveau o oarecare libertate de circulaţie în cadrul comunei sau al zonei înconjurătoare, pentru a merge la muncă, spre a-şi câştiga existenţa.
Regimul romilor deportaţi
Printr-o decizie a Guvernământului Transnistriei din 18 decembrie 1942, regimul romilor evacuaţi în Transnistria a fost reglementat în sensul următoarelor prevederi:
- Aşezarea ţiganilor în sate, în grupuri de 150-350, după necesităţi şi posibilităţi de utilizare la muncă, sub conducerea unuia dintre ei, cu obligaţia de a presta munca ce li se impune, fiind retribuiţi ca şi muncitorii localnici;
- Muncitorii calificaţi vor fi întrebuinţaţi potrivit meseriei lor în atelierele existente şi în cele care se vor mai înfiinţa;
- Ceilalţi ţigani vor fi constituiţi în echipe de lucru, sub supravegherea unuia dintre ei. Acestea vor fi utilizate la muncile agricole, tăiatul lemnelor în păduri, confecţionarea de obiecte de lemn, strângerea pieilor, maţelor şi părului de animale, colectarea metalelor, maculaturii, zdrenţelor ş.a.;
- Toţi ţiganii în vârstă de 12-60 de ani, fără deosebire de sex, sunt obligaţi să muncească în ateliere sau în echipele de lucru constituite;
- Ţiganilor care vor da un randament superior celui normal li se vor acorda premii egale cu 30 la sută din valoarea surplusului de muncă prestată;
- Conducătorii grupelor din sate răspund de prezenţa în localitate a ţiganilor, iar supraveghetorii echipelor de lucru, de prezenţa la muncă;
- Ţiganii care vor părăsi fără autorizaţie localitatea în care li s-a fixat domiciliul sau vor lipsi nemotivat de la lucru vor fi internaţi în lagărul de represalii care va fi înfiinţat în fiecare judeţ.
Condiţiile de existenţă în locurile de deportare. Moartea multor deportaţi
Măsurile preconizate ar fi trebuit să asigure deportaţilor posibilitatea de a-şi câştiga existenţa în condiţiile unui regim de domiciliu obligatoriu. Au rămas, însă, pe hârtie. Situaţia romilor în Transnistria, a fost de la început, extrem de dură. Romilor nu li s-au asigurat decât într-o mică măsură posibilităţi de muncă şi mijloace de existenţă. Doar o parte dintre ei au fost utilizaţi la ferme (fostele sovhozuri) şi la obşti (fostele colhozuri). Acestea nu aveau nevoie de ei decât în număr mic şi, de regulă, sezonier, preferând să-i folosească pe localnicii ucraineni. Atelierele de care vorbea decizia amintită nu au fost organizate decât în număr extrem de mic.
Condiţiile de existenţă în Transnistria au fost foarte dure. Deportaţilor nu li se distribuia hrană suficientă, iar ei nu şi-o puteau procura. Raţia prevăzută de Guvernământ nu a fost respectată; uneori, nu se distribuia cu săptămânile. Nu se asigurau lemne pentru încălzit şi gătit. Şi îmbrăcămintea a fost o mare problemă, mai ales că la ridicarea lor de acasă romilor nu li s-a permis să-şi ia haine de schimb şi obiecte personale. Deportaţii erau lipsiţi de cele mai elementare obiecte, inclusiv de vase de gătit. Asistenţa medicală era aproape inexistentă, iar medicamentele lipseau. Cei ce dispuneau de aur, de monedă românească sau de diferite obiecte le vindeau localnicilor pentru a supravieţui. Această situaţie îngrozitoare era reflectată în înseşi rapoartele şi în alte materiale întocmite chiar de autorităţile care s-au ocupat de deportaţi (posturile şi legiunile de jandarmi, preturile raioanelor, prefecturile de judeţ etc.). Situaţia din judeţul Oceacov, pe care o găsim descrisă în nota informativă, datată 5 decembrie 1942, a unui agent al Siguranţei, este ilustrativă pentru mai toate "coloniile" de romi din acel moment:
"[...] Pe timpul cât au stat în cazărmile de la Alexandrudar*, ţiganii au trăit într-o mizerie de nedescris. Erau alimentaţi insuficient. Li se dădeau 400 gr pâine pentru cei capabili a munci şi câte 200 gr pentru bătrâni şi copii. Li se mai dădea puţini cartofi şi foarte rar peşte sărat şi aceste în cantităţi extrem de mici.
Din cauza proastei alimentări, unii ţigani - aceasta o formeză majoritatea - au slăbit într-atât că au ajuns numai schelete. Zilnic mureau - mai ales în ultimul timp - câte 10-15 ţigani. Erau plini de paraziţi. Vizita medicală nu li se făcea deloc, iar medicamente nu aveau. Sunt goi, fără haine pe ei, iar rufăria şi îmbrăcămintea le lipseşte de asemenea completamente. Sunt femei al căror corp (partea inferioară) este gol în adevăratul sens al cuvântului. Săpun nu li s[-]a dat de când au venit, din care cauză nu s-au spălat nici ei şi nici n-au putut să-şi spele singura cămaşe ce o au.
În general situaţia ţiganilor este groaznică şi aproape de neînchipuit. Din cauza mizeriei mulţi dintre ei au ajuns nişte umbre şi aproape sălbateci. Această stare a lor se datoreşte din cauza relei cazări şi alimentări, precum şi a frigului. Din cauza foametei la care sunt supuşi, i-au speriat pe ucrainieni cu furturile. Dacă în ţară unii ţigani se ţineau de furturi, o făceau din obişnuinţă, pe când acolo şi ţiganul care în ţară era cinstit s-a pus pe furt, căci foamea l[-]a dus [la] acest gest ruşinos.
Din cauza răului tratament, până în ziua de 25 noembrie a.c. au murit 309 ţigani. Au fost găsite cadavre de ţigani pe şoseaua Oceacov-Alexandrudar. Aceştia au murit de foame şi frig.
Dar că ţiganii de la cazărmile Alexandrudar au fost cazaţi mai omeneşte prin comunele arătate mai sus, încă nu s-a rezolvat problema ţigănească din judeţul Oceacov. Li s[-]a ameliorat întrucâtva doar situaţia, fiind expuşi mai puţin frigului şi că au fost deparazitaţi. Dar dacă nu li se va da şi lemne sau alt combustibil, ţiganii vor fi în stare să facă din case ceea ce au făcut din cazărmi, nişte locuinţe nelocuibile. Şi frigul o să[-]i ducă şi la aceasta, fără să se gândească că răul şi-l agravează, şi că pericolul de a muri de frig este mai mare. De asemenea, dacă nu li se va da o alimentaţie omenească, asistenţă medicală şi medicamente, precum şi îmbrăcăminte la unii, mortalitatea ţiganilor nu [o] să scadă, dar va creşte pe zi ce gerul va creşte şi el. De asemenea, vor intensifica furturile de la ruşi [ucraineni]. De altfel, populaţia băştinaşă este foarte revoltată şi starea de spirit a acesteia este foarte scăzută prin faptul că au fost evacuaţi din casele lor în timp de iarnă pentru ca aceste case să fie date pe seama ţiganilor, pe care nu pot să-i sufere".
Până în primăvara anului 1943, situaţia deportaţilor a fost dramatică din toate punctele de vedere. Au murit mii de romi. De fapt, pierderile de vieţi în rândul romilor care au trecut prin experienţa Transnistriei s-au produs, în cvasitotalitatea lor, în iarna 1942-1943. Într-un raport al Preturii Raionului Landau către Prefectura Judeţului Berezovca în legătură cu epidemia de tifos exantematic izbucnită la mijlocul lunii decembrie 1942 în taberele de romi din raion, precizează că, datorită tifosului, numărul romilor de aici s-a redus de la circa 7 500 la circa 1 800-2 400. Situaţia din raionul Landau a fost una de excepţie, dar peste tot s-a înregistrat atunci un număr mare de morţi.
O măsură care i-a afectat grav pe nomazi a fost confiscarea cailor şi căruţelor, nu numai pentru că îi priva pe aceşti oameni de posibilitatea de a-şi câştiga existenţa, ci şi pentru că pentru mulţi căruţa servea ca locuinţă. Dispoziţia cu acest conţinut a fost dată de Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei, la 29 iulie 1942. Într-un memoriu scris în 1945, lt.-col. Vasile Gorsky, fostul prefect al judeţului Oceacov, dă una dintre cele mai detaliate descrieri ale situaţiei în care s-au aflat romii deportaţi în Transnistria. Prin informaţiile pe care le conţine, memoriul reprezintă o sintetiză a ceea ce apare în documentele emanate de la autorităţile din Transnistria. Pe lângă situaţia tragică în care s-au aflat romii, apare aici şi neputinţa administraţiei civile de a gestiona această nouă situaţie.
Ulterior, situaţia deportaţilor s-a ameliorat într-o oarecare măsură. Întrucât concentrarea în grupuri mari făceau extrem de dificile asigurarea cu lucru şi procurarea hranei, dar şi supravegherea acestor oameni şi, în acelaşi timp, avându-se în vedere experienţa dramatică din iarna 1942-1943, în primăvara şi vara lui 1943 s-a recurs mai peste tot la desfiinţarea coloniilor şi la împărţirea romilor prin sate. Astfel s-a ajuns ca ei să locuiască, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă, în multe dintre localităţile judeţelor Golta, Balta, Berezovca şi Oceacov, unde au fost folosiţi la muncă, fie la ferme şi obşti, fie în ateliere sau în alte locuri, unde prestau muncă plătită sau îşi practicau pe cont propriu meseria.
Fondurile de arhivă create de administraţia românească de ocupaţie din Transnistria sau de administraţia unor comune şi ferme redau foarte bine tipurile de munci pe care le-au prestat romii: munci agricole, repararea drumurilor şi a terasamentului de cale ferată, tăierea sălciilor de pe malul Bugului, tăierea lemnelor în păduri, lucrări de interes militar din regiunea Nikolaev (situată dincolo de Bug, în teritoriul aflat sub ocupaţie germană) ş.a. Printr-o serie de măsuri luate în vara lui 1943, autorităţile s-au străduit să le asigure deportaţilor posibilităţi de muncă. Aceasta a fost ceea ce în limbajul epocii se numea "organizarea muncii". Ea a avut o parte pozitivă, în sensul că munca era plătită, iar deportatul şi familia lui puteau să-şi asigure întrucâtva existenţa.
Unii dintre deportaţi s-au adaptat la condiţiile vitrege din Transnistria. Ei au găsit o nişă în economia satelor în care au fost aşezaţi, prestând pentru localnici anumite munci şi meşteşuguri, întocmai ca în satele de origine din România. Un astfel de grup, care a reuşit să-şi prezerve ocupaţia şi să-şi asigure existenţa, a fost cel al pieptănarilor. În judeţul Berezovca, exista, în februarie 1944, un număr de 1 800 de pieptănari, care îşi câştigau existenţa din confecţionarea şi comercializarea pieptenilor. Aşa cum scrie "primarul ţiganilor" de la ferma Suhaia Balca, într-o cerere adresată prefectului judeţului Berezovca, la 11 martie 1944:
"De patru luni noi nu am primit nimic de la fermă sau stat, ci trăim numai de pe urma muncii noastre şi din veniturile ce realizăm prin vânzarea peptenilor. Din veniturile ce le avem de pe urma vânzării peptenilor noi am putut în iarna aceasta să ne îmbrăcăm şi să ne hrănim într-un chip omenos".
În aceiaşi termeni scrie, în aceeaşi zi, Păun Marin, "conducătorul atelierului de pieptenărie a[l] ţiganilor de la ferma Suhaia Balca", în cererea de eliberare a unor autorizaţii pentru vânzarea pieptenilor.
Dar nu tuturor deportaţilor li s-a putut da de lucru. La nivel de raion sau de judeţ, au fost luate măsuri menite să le asigure hrana. Nu a existat, însă, întotdeauna o bună colaborare cu Guvernământul Transnistriei (de fapt, cu diferitele Direcţii ale acestuia, în primul rând cu Direcţia Muncii, în a cărei competenţă intrau deportaţii evrei şi romi). În judeţul Balta, în vara lui 1943, romii au fost scoşi din case şi mutaţi în bordeie; li s-a dat pământ pe care să-l lucreze pentru a-şi asigura hrana. În alte părţi, s-a trecut la desfiinţarea coloniilor, romii au fost repartizaţi prin satele ucrainene, fiind astfel mai uşor de hrănit şi de întrebuinţat la lucru. S-au făcut chiar propuneri pentru înfiinţarea de "colonii agricole ţigăneşti", care să fie dotate cu pământ de cultură şi cu inventar agricol. Organele Jandarmeriei au făcut demersuri pe lângă prefecturile de judeţe pentru a li se asigura romilor existenţa.
Situaţia nu a fost, însă, aceeaşi peste tot. În unele locuri romii s-au confruntat cu foametea şi cu frigul şi în 1943. Situaţia a fost deosebit de gravă în judeţul Golta. Raportul Legiunii de Jandarmi Golta către Inspectoratul General al Jandarmeriei din 10 mai 1943 descrie, de fapt, un regim de exterminare aplicat evreilor şi romilor:
"Am onoare a raporta că, din informaţiunile pe care le-am verificat în tot judeţul, reiese următoarele: La evrei nu li se dă hrană de luni de zile. La fel ţiganilor şi Lagărului Golta, unde sunt un număr de 40 indivizi. Toţi aceştia muncesc şi se cere să muncească căzând de pe picioare din cauza foamei. Rugându-vă să binevoiţi".
Într-un alt raport, din 22 noiembrie 1943, de data aceasta către Prefectura Judeţului Golta, Legiunea de Jandarmi arată că romii internaţi în lagărul de muncă Golta (o parte dintre cei care încercaseră fără succes să fugă din Transnistria) erau în situaţia de a muri de foame. Tot în acest judeţ, Ion Stancu, "primarul ţiganilor" din comuna Camina Balca, reclamă, în luna septembrie a aceluiaşi an, faptul că oamenii săi nu primeau hrană suficientă:
"Ziua lucrăm la colhoz, dar noaptea facem patrula la post, ne dă mâncarea foarte puţină, 300 de grame de făină, cartofi 500 de grame şi sare 10 grame pe fiecare persoană, fără alte mijloace de alimente, untdelemn nu căpătăm de 8 luni de zile".
În acelaşi timp, autorităţile acuzau des faptul că romii căutau să se sustragă şi atunci când existau posibilităţi de muncă. Documentele spun că ei preferau să cutreiere satele şi să cerşească. Pentru a-şi procura hrana, unii romi s-au dedat la furturi; au existat bande de tâlhari formate din romi. Prin infracţiunile comise, aceşti deportaţi au terorizat populaţia ucraineană şi au creat greutăţi autorităţilor române. A existat, totodată, la romi o tendinţă generală de fugă din "coloniile" de la Bug. Prin orice mijloace, individual sau în grupuri, ei au încercat să se întoarcă în ţară. De cele mai multe ori, fugarii erau prinşi şi aduşi înapoi. Autorităţile din Transnistria s-au aflat în imposibilitatea de a stopa acest fenomen. Lagărele de represalii preconizate pentru astfel de situaţii nu au fost înfiinţate. Abia în toamna anului 1943, într-un moment când exodul romilor a luat proporţii, numărul celor fugiţi şi prinşi trecând de 2 000, s-a luat măsura de a se improviza un astfel de lagăr, la Golta, unde au fost internaţi 475 de romi.
Situaţia romilor a fost diferită de la judeţ la judeţ, de la raion la raion, chiar de la fermă la fermă, în funcţie de mai mulţi factori. Aici a contat şi persoana funcţionarului român din fruntea unităţii administrative (judeţ sau raion). Asigurarea hranei a depins foarte mult de comunităţile locale. Or, localnicii ucraineni îi vedeau pe romi ca pe o povară. Au fost dese intervenţiile autorităţilor raionale şi judeţene pe lângă comunele şi obştile ucrainene pentru a le determina să dea romilor alimente în conformitate cu dispoziţiile Guvernământului. Situaţia romilor a depins şi de grupul sau subgrupul din care ei făceau parte. Au fost locuri unde comunităţile de romi au reuşit să-şi asigure existenţa şi să supravieţuiască celor aproape doi ani de deportare. În alte părţi, însă, deportaţii nu au supravieţuit decât în număr mic.
Numărul victimelor
În condiţiile descrise mai sus, în Transnistria au murit de foame, frig, boli şi mizerie mulţi dintre romii deportaţi. Nu au existat execuţii organizate de autorităţile civile şi militare române din Transnistria în rândul romilor. Nici un document nu vorbeşte de asemenea execuţii. Au fost, însă, situaţii în care jandarmii au împuşcat romi. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, la Trihati (jud. Oceacov), unde, aşa cum se spune într-un raport din mai 1943, jandarmii i-au împuşcat pe romii veniţi aici din satele vecine în căutare de lucru.
Numărul romilor morţi în Transnistria nu este cunoscut cu exactitate. La 15 martie 1944, când se pregătea evacuarea în ţară a cetăţenilor români fără deosebire de origine, Subinspectoratul General de Jandarmi Odessa a raportat că avea în cuprinderea sa 12 083 de romi. Această cifră îi desemnează pe romii care au supravieţuit deportării. Lor trebuie să li se adauge romii care au scăpat din Transnistria înainte de data menţionată. Este vorba de persoanele care au fost repatriate, în diferite momente, precum şi de cei care au părăsit ilegal Transnistria, fără a mai fi trimişi înapoi în locurile de deportare. În cele două categorii au intrat aproximativ 2 000 de persoane, ceea ce ridică numărul supravieţuitorilor la aproximativ 14 000. Aceasta înseamnă că din cei peste 25 000 de romi deportaţi, circa 11 000 au murit în locurile de deportare şi doar aproximativ 14 000 au supravieţuit Transnistriei.
Cifra de 6 439 de romi pe care o consemnează Jandarmeria în a doua jumătate a lunii iulie, când a procedat la înregistrarea celor întorşi în ţară , cuprinde doar o parte dintre supravieţuitori. Nu erau incluşi romii de pe teritoriul urban, de care se ocupa Poliţia. Un număr deloc neglijabil de romi a putut scăpa recenzării datorită condiţiilor de război. Părţi din teritoriul ţării erau deja ocupate de armata sovietică sau se aflau în zona frontului. În acel moment, unii romi erau pe drumul spre casă, iar alţii au rămas pe loc la retragerea autorităţilor române. Dintre aceştia din urmă, unii aveau să fie repatriaţi după încheierea războiului, în timp de alţii se vor răspândi, ulterior, în cuprinsul U.R.S.S.
Revenirea în ţară a supravieţuitorilor (1944)
Romii care au supravieţuit deportării s-au întors în ţară în primăvara anului 1944, o dată cu retragerea Armatei şi autorităţilor române în faţa ofensivei sovietice. Încă din toamna lui 1943, părăsirea fără autorizaţie a locurilor de deportare a căpătat proporţii de masă, cei prinşi fiind, însă, retrimişi în Transnistria. Dar, în martie-aprilie 1944, fără a aştepta din partea autorităţilor vreun ordin de repatriere, romii, în grup sau individual, s-au retras dincoace de Nistru şi apoi în interiorul ţării. În unele cazuri, aceasta s-a făcut cu concursul direct al unităţilor militare române şi germane în retragere şi al lucrătorilor de la căile ferate. La 19 aprilie 1944, Inspectoratul General al Jandarmeriei a dat ordin ca romii fugiţi din Transnistria să fie opriţi pe loc şi puşi la muncă. Ordinul a fost repetat la 17 mai. Acestor romi li s-a fixat un domiciliu provizoriu şi li s-a interzis să circule. Ei urmau să fie repartizaţi pe moşii pentru muncă. Dar, datorită vieţii pe care au dus-o în Transnistria, majoritatea erau inapţi pentru muncă. Ceilalţi au fost plasaţi la diferiţi proprietari pentru munci agricole. Au fost, însă, frecvente situaţiile în care romii refuzau să lucreze, pe motiv că nu se pricep, ceea ce a exasperat autorităţile locale. Ei rămâneau astfel pe mai departe în situaţia de muritori de foame. În aceste condiţii, pentru unele grupuri s-a aprobat întoarcerea în satele de baştină.
Abandonarea politicii anti-romi
O dată cu momentul 23 august 1944, când Ion Antonescu a fost înlăturat, iar legislaţia fascistă abrogată, s-a pus capăt şi politicii anterioare faţă de romi. La 13 septembrie 1944, Subsecretariatul de Stat pentru Poliţie a dat ordin ca toţi romii întorşi din Transnistria să fie "lăsaţi la ocupaţiile lor, luându-se măsuri ca să fie îndrumaţi la diferite munci".
Situaţia celorlalţi romi din ţară
Aşa cum s-a arătat mai sus, au fost deportaţi în Transnistria peste 25 000 de romi, adică aproximativ 12 la sută din totalul acestei populaţii. Ceilalţi romi, adică cea mai mare parte a acestei populaţii, nu au prezentat interes pentru autorităţi. Sub aspect juridic, ei au fost neafectaţi de măsurile de persecuţie instituite de guvernul Antonescu. Au rămas cetăţeni cu drepturi depline (în condiţiile de atunci, desigur), în rând cu marea masă a populaţiei ţării. Ei nu şi-au pierdut drepturile cetăţeneşti, iar averile lor n-au făcut obiectul politicii de românizare - aşa cum s-a întâmplat cu populaţia evreiască. Desigur, nu trebuie pierdută din vedere starea de nesiguranţă în care au trăit în acei ani mulţi romi. Aşa cum relevă documentele epocii, exista teama că deportările se vor extinde şi la alte categorii de romi. Teama a fost alimentată în unele locuri şi de jandarmi şi de poliţişti, care, de cele mai multe ori din interes personal, i-au ameninţat pe aceşti cetăţeni cu deportarea. Dată fiind limitarea persecuţiei la anumite categorii de romi, înseamnă că o politică specială faţă de ansamblul populaţiei rome nu a existat în România în anii 1940-1944. Politica faţă de romi a regimului Antonescu se traduce, de fapt, în măsurile luate faţă de o parte a acestei populaţii.
În afara romilor deportaţi la Bug, au mai existat, totuşi, două grupe din cadrul acestei populaţii faţă de care autorităţile române au arătat preocupare, şi anume:
1. Romii fugiţi din nordul Transilvaniei (teritoriu aflat între 1940 şi 1944 sub ocupaţia Ungariei) şi stabiliţi în judeţele Cluj-Turda şi Arad, în număr de câteva sute. Ei au trecut frontiera în România din motive care ţineau, în primul rând, de refuzul de a merge la armată (mai exact, la batalioanele de muncă). Aceşti romi nu au fost duşi în Transnistria, deşi unele legiuni de jandarmi din judeţele de graniţă au cerut deportarea lor ;
2. Romii de pe marile moşii din sudul ţării, şi ei în număr de câteva sute, care munceau aici de mulţi ani, în condiţii precare de salarizare şi cazare. În noiembrie 1942, Inspectoratul General al Jandarmeriei, iar în iunie 1943 mareşalul Antonescu în persoană au dat ordine prin care obligau pe proprietari să construiască locuinţe stabile pentru romii lucrători pe moşiile respective. Însă doar în puţine dintre aceste locuri au fost construite atunci locuinţe. Măsura ţine de politica socială a guvernului.
O dată ce deportarea s-a limitat la o parte dintre romi, s-ar părea că avem de-a face cu o situaţie asemănătoare cu cea a populaţiei evreieşti. Cum se ştie, au fost deportaţi în Transnistria evreii din Basarabia, Bucovina şi judeţul Dorohoi, ceilalţi evrei români, cu puţine excepţii, nefiind deportaţi. A existat, însă, în anii războiului o politică a statului român care i-a vizat pe toţi evreii; legislaţia antisemită, măsurile de ordin rasial şi politica de românizare au afectat, chiar dacă în măsuri diferite, toate segmentele populaţiei evreieşti. În anii 1940-1944 populaţia evreiască, în ansamblul ei, a fost supusă unei discriminări severe. Nu acelaşi a fost regimul populaţiei rome. În România, în acei ani, nu a fost luată nici o măsură care să-i fi vizat pe toţi romii din ţară, adică întreaga populaţie înregistrată la recensăminte drept "ţigani" sau identificată astfel de autorităţi şi/sau de populaţie. Aşadar, preocupările guvernului Antonescu faţă de romi nu s-au limitat la Transnistria. Deportarea în teritoriul dintre Nistru şi Bug, rămâne, însă elementul cel mai important.
Populaţia românească şi deportarea romilor
Deportarea romilor nu s-a bucurat de suportul populaţiei româneşti şi au existat proteste din toate mediile. O categorie de proteste a venit din partea elitei politice sau culturale. Astfel, la 16 septembrie 1942, când deportările erau în curs, preşedintele Partidului Naţional Liberal, Constantin I. C. Brătianu, a trimis mareşalului Ion Antonescu o scrisoare de protest, în care invocă argumente de natură umanitară şi morală, caracterizând deportarea romilor drept un act nejustificat şi crud, "care ne va duce cu câteva secole înapoi din istoria omenirii". Acest protest a fost un act cu caracter politic: C.I.C. Brătianu precizează că responsabilitatea pentru această decizie revine exclusiv mareşalului Antonescu şi că politica acestuia faţă de romi nu avea nimic de-a face cu politica guvernelor anterioare. El spune că "aceşti cetăţeni români nu au fost până astăzi supuşi în Statul nostru la un tratament special". Brătianu menţiona în acest context "persecuţiile şi expulzarea evreilor, ca represalii în contra coreligionarilor lor din Bucovina şi Basarabia şi sub influenţa tratamentului ce au suferit în Germania". Conducătorii Partidului Naţional Ţărănesc şi-au exprimat solidaritatea cu protestul lui Brătianu. Marele compozitor George Enescu a intervenit în persoană la mareşalul Antonescu pentru romii muzicanţi, "afirmând că pleacă şi el în caz de-i duce muzicanţii la Bug". De asemenea, conducerea unor companii, cum au fost Căile Ferate Române, de teamă că deportările se vor extinde şi la alte categorii de romi, a intervenit în favoarea angajaţilor lor de origine romă.
În ceea ce priveşte atitudinea populaţiei faţă de deportarea romilor, aceasta apare în zeci de documente ale perioadei. Au existat şi câteva cazuri în care semnatarul şi-a exprimat acordul cu măsura guvernului. Mult mai bine reprezentate documentar sunt, însă, situaţiile în care oameni de toate condiţiile sociale şi-au exprimat dezacordul faţă de măsurile luate împotriva romilor. Există scrisori şi memorii, adresate Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, mareşalului Ion Antonescu direct, reginei-mame, Ministerului de Interne, Marelui Stat Major etc., unele purtând zeci de semnături, redactate uneori în numele întregii comunităţi, care fie cer să nu fie deportaţi romii din satul sau oraşul respectiv, fie cer readucerea în locurile de baştină a celor deja deportaţi. Majoritatea protestelor de acest fel sunt din toamna lui 1942, după deportarea romilor sedentari "periculoşi", când exista teama că deportările se vor extinde şi la alte categorii ale acestei etnii. De asemenea, primăriile au dat certificate de bună purtare romilor care se simţeau ameninţaţi şi doreau să se pună astfel la adăpost, iar în unele locuri ele au intervenit pentru exceptarea romilor de la o eventuală deportare. Amintim memoriul pe care un grup de locuitori din comuna Balta Verde, satul Popoveni, judeţul Dolj, precum şi din alte comune şi din oraşul Craiova l-au adresat în octombrie 1942 mareşalului Ion Antonescu, în care au cerut ca Ilie Dincă din Craiova, de meserie fierar, să nu fie trimis în Transnistria ; sau, în septembrie 1942, intervenţia la Preşedinţia Consiliului de Miniştri a mai multor locuitori din Craiova, pentru concetăţeanul lor Ştefan Gâdea, de meserie tinichigiu, ca să nu fie trimis în Transnistria ; sau, în octombrie 1942, intervenţia la mareşalul Antonescu a locuitorilor din Zimnicea, în număr de 127, în favoarea meseriaşilor din oraş -, care "numai ca origină îndepărtată mai pot fi socotiţi ţigani", cerând să nu fie deportaţi. Argumentele invocate în aceste apeluri se referă la condiţia romilor de membri ai comunităţii locale sau la importanţa lor în economia aşezării (în multe cazuri, romii erau singurii meşteşugari din sat).
Totuşi, aceste luări de atitudine privind deportarea romilor nu au fost făcute niciodată în favoarea nomazilor, a căror deportare pare să fi fost considerată de majoritatea românească drept justificată. Chiar unul dintre argumentele folosite de romii sedentari pentru a se apăra împotriva deportării a fost faptul că ei nu erau nomazi, că aveau un domiciliu şi desfăşurau o muncă utilă.
Romii în primii ani postbelici şi problema deportării lor în Transnistria
După revenirea din Transnistria a romilor supravieţuitori, în primăvara şi vara anului 1944, şi după schimbarea de regim din august 1944, "problema ţiganilor" nu a mai figurat pe agenda politică, iar repunerea în drepturi a romilor s-a făcut fără multe complicaţii. Pentru noul guvern, romii deveneau din nou ceea ce fuseseră în perioada anterioară regimului Antonescu: o populaţie reprezentând mai degrabă o categorie socială marginală decât o minoritate etnică. Drept consecinţă, au fost reluate vechile preocupări ale autorităţilor legate de controlul nomadismului, fiind reiterate vechile restricţii de circulaţie. Nu există nici o dovadă că autorităţile ar fi luat măsuri de sprijinire a foştilor deportaţi, iar problemele romilor nu au figurat pe agenda partidelor politice.
Deşi soarta romilor în timpul războiului - deportarea în Transnistria şi crimele petrecute acolo - nu a mai interesat nici autorităţile, şi nici opinia publică, totuşi procesele criminalilor de război au readus în atenţie, pentru scurt timp, aceste evenimente. Soarta romilor a fost, însă, un subiect cu totul marginal. La procesul primului lot de criminali de război, din 1945, în materialele publicate atunci se face referire la deportarea romilor doar într-unul din rechizitorii (când se vorbeşte de colonelul Modest Isopescu, fostul prefect al judeţului Golta), şi aici acuzele se referă doar la confiscarea cailor şi căruţelor de la romi. Restul actului de acuzare se referă la crimele comise împotriva evreilor.
Situaţia a fost similară la procesul lui Ion Antonescu şi al principalilor săi colaboratori, desfăşurat în mai 1946. Deportarea romilor a fost unul dintre capetele de acuzare la adresa lui Antonescu, însă acuzarea nu a insistat asupra acestui element. În cursul procesului Antonescu, romii au fost amintiţi în doar patru locuri: în actul de acuzare, în rechizitoriul acuzatorului public, în interogatoriile lui Ion Antonescu şi generalului Vasiliu. Actul acuzării aminteşte, în treacăt, că "Mii de familii nenorocite au fost ridicate din bordeie şi cocioabe şi deplasate dincolo de Nistru. Zeci de mii de bărbaţi, femei şi copii au pierit de foame, frig şi boli." Acuzarea vorbeşte de 26 000 de romi deportaţi, iar generalul Vasiliu recunoaşte doar 24 000. În interogatoriul său, Ion Antonescu motivează deportarea romilor prin considerente de ordine publică: romii ar fi fost deportaţi datorită furturilor şi omorurilor pe care aceştia le comiteau în Bucureşti şi în celelalte oraşe în condiţiile camuflajului. Această idee a fost expusă de el şi în memoriul pe care l-a depus la Tribunalului Poporului, la 15 mai 1946. Presa, care a reluat uneori foarte detaliat desfăşurarea procesului, nu s-a interesat de soarta romilor în timpul războiului.
În primii ani postbelici, soarta supravieţuitorilor romi ai Transnistriei nu a interesat pe nimeni. Singura iniţiativă de sprijinire a foştilor deportaţi a venit la începutul anului 1945 din partea Uniunii Generale a Romilor din România. Comitetul Central al anunţat atunci că primul obiectiv al acesteia era "ajutorarea materială şi morală a tuturor romilor şi în special a celor care au fost deportaţi în Transnistria". Totuşi, după ce această organizaţia şi-a reluat efectiv activitatea, la 15 august 1947, acţiunile ei - aşa cum sunt înregistrate într-un document de epocă - nu s-au referit la foştii deportaţi.
În anul 1948 romii au fost foarte aproape de a obţine statutul de "naţionalitate conlocuitoare". Rezoluţia Biroului Politic al CC al PMR cu privire la problema naţională, din decembrie 1948 - document care a stabilit jaloanele politicii regimului comunist faţă de minorităţile naţionale -, a refuzat, însă, romilor acest statut. Situaţia a rămas neschimbată până la prăbuşirea regimului comunist, în 1989. Problema deportării romilor nu a fost amintită în România comunistă decât în foarte puţine ocazii.
Concluzii
În anul 1942, în cadrul politicii de purificare etnică promovate de guvernul Antonescu, 25 000 de romi din România au fost deportaţi în Transnistria. În acest număr erau cuprinşi toţi romii nomazi, precum şi o parte dintre romii sedentari - cu toţii fiind consideraţi o "problemă" datorită modului de viaţă, situaţiei infracţionale sau lipsei mijloacelor de existenţă. Deportaţii reprezentau aproximativ 12 la sută din totalul populaţiei rome din ţară.
Datorită condiţiilor de existenţă foarte dure din locurile de deportare, îndeosebi datorită foametei, frigului şi bolilor, circa 11 000 dintre deportaţi au murit în Transnistria. Supravieţuitorii s-au întors în ţară, în primăvara anului 1944, o dată cu retragerea din Transnistria a Armatei şi autorităţilor române.
Mi-ar placa daca acest blog ar fi avut mai multe raspunsuri si opini in contextul intrebarii din titlul blogului decat informatii gata facute.
RăspundețiȘtergere