Liviu Beris, avea 13 ani când fasciştii au ajuns şi pe meleagurile botoşănene, fiind originar din localitatea Herţa, care acum nu mai aparţine teritoriului României. El şi familia sa au făcut parte din acele 39 de familii duse în condiţii greu de imaginat într-un lagăr unde au fost ţinuţi în condiţii în care nici un animal nu se ţine. A rezumat într-o singură expresie ”nu mai eram oameni”. Drumul a fost cel care a ucis pe majoritatea care nu au rezistat marşului, de la noroiul prin care nu puteai merge, îngheţul care a ucis pe cei care adormeau, dar şi bolile care erau inevitabile în astfel de condiţii inumane. S-a povestit de bătaia de joc din lagăr, de moartea lentă şi în chinuri prin inaniţie, dar şi de groaza din ochii celor care nu mai aveau nici o speranţă simţind că li se apropia clipa morţii. „Singurul lucru care m-a ţinut în viaţă şi care m-a făcut să fiu, sănătos să apar astăzi în faţa dumneavoastră, a fost că nu am urât. Ura te macină în primul rând pe tine şi după aceea pe ceilalţi. . Am luptat cu boala, dar şi condiţiile mizere pentru că am avut speranţa într-o lume mai bună şi că astfel de lucruri nu trebuie să se mai întâmple niciodată. Nu trebuie să uităm ceea ce s-a întâmplat pentru că indiferenţa este cea care permite petrecerea acestor fapte”, a povestit Liviu Beris.
Celălalt supravieţuitor a prigoanei evreieşti a povestit condiţiile de neimaginat din acele vagoane de vite în care erau puse şi câte 80 de persoane fără a li se da apă sau a li se asigura condiţii normale pentru călătorie. Dar cel mai surprinzător lucru pe care l-a povestit Oliver Lustig, prezentând mai multe poze din lagăr, a fost atitudinea naziştilor în momentul în care erau coborâţi evreii sau ţiganii din vagoane. „Nu se ţipa sau brusca, pentru că ar fi creat panică, 3.000 de oameni fiind greu de stăpânit. Se vorbea frumos şi eram minţiţi foarte convingător că cei care erau trimişi spre camerele de gazare se duceau la duşuri. Nu mai vorbim de ceea ce se întâmpla în acele camere, unde când se aruncau granulele acelei substanţe, cum fiecare călca pe cadavrul celor morţi pentru încă o gură de aer. Dar nu supravieţuia nici unul. Uneori naziştii erau obligaţi să folosească răngi de metal pentru a descleşta cadavrele, pentru că în chinurile morţii se forma o piramidă, fiecare dorind să prindă ultima gură de aer”, a povestit Oliver Lustig.
sâmbătă, 4 iunie 2011
joi, 2 iunie 2011
Holocaustul prin ochii unui copil
Rozen Marcu a venit pe lume in ziua de 20 martie 1930, intr-o familie de evrei din orasul Dorohoi. Parintii erau oameni de conditie modesta: mama, Malvina, se ocupa de treburile casei, iar tatal, Iancu, muncea intr-o tipografie. Aveau grija si de o bunica bolnava, ramasa vaduva. Sotul ei pierise rapus de o boala cu care se procopsise in transeele primului razboi mondial. Nu era deloc bogata familia Rozen, dar avea o altfel de avere. Si, cand Marcu a implinit 6 ani, averea aceasta a sporit cu inca un suflet, un baietel caruia i-au spus Sorel.
Iancu Rozen il lua pe Marcu cu el la tipografie si acolo, printre plumbi si zetari, a invatat el sa buchiseasca primele litere. Stia sa citeasca perfect romaneste cu mult inainte de a deschide vreun abecedar. L-au inscris la o scoala normala din oras si-au fost mandri, la fiecare sfarsit de an, sa-l vada cu coronita pe frunte. Pana intr-o zi a anului 1940, cand...
Evreii au fost goniti din scoli
La 1 iulie 1940, baiatul de numai 10 ani devine martor fara voie al primului pogrom antievreiesc care a avut loc la Dorohoi. Unele subunitati romane, conduse de ofiteri legionari, care s-au retras din Basarabia si Bucovina de Nord, au ucis si torturat zeci de evrei. Strazile orasului s-au transformat in scene de groaza: pravaliile erau jefuite, oamenii vanati si schingiuiti. Era doar inceputul...
Cateva luni mai tarziu, dupa proclamarea statului national-legionar, furia coboara asupra copiilor. Marcu a aflat ca trebuie sa plece din scoala romaneasca de la invatatorul lui, care a condus grupul de copii evrei pana la iesirea din curte si acolo, tinandu-se de poarta, le-a cerut iertare cu lacrimi in ochi. L-a iertat, desi nu pricepea pentru ce fel de vina... Clasa a IV-a a facut-o la scoala israelita din oras. Si-n vara lui 1941, in loc de coronita de premiant, Marcu a primit o stea galbena in piept.
Dorohoiul, desi facea parte din Vechiul Regat, fusese anexat Bucovinei. Si, o data cu aceasta decizie administrativa, evreii din zona fusesera condamnati, fara sa stie. In ziua de 7 noiembrie 1941 a inceput...
Deportarea in Transnistria
Luau calea pribegiei rand pe rand, casa dupa casa, familie dupa familie. Parintii lui Marcu, fratele Sorel, bunica si el au plecat pe 12 noiembrie. Cu cateva boccele cu haine si mancare. Dupa doua zile, in care au tremurat de frig si spaima intr-un vagon de marfa, au ajuns la Atachi, pe malul Nistrului. Au fost dati jos din tren si, cum podul era distrus, au traversat raul pe un bac. Dar, inainte de asta, au fost jefuiti de ultimele lucruri de valoare pe care le-ar fi putut strecura in bagaje...
Ajunsi la Moghilev, au stat in lagarul de aici o noapte. Apoi, printr-o iarna venita prea devreme, au pornit din nou la drum, pe jos, sir nesfarsit de sute de evrei plecati spre moarte. Pe drum, din cauza foametei si a gerului, s-au prapadit primii dintre ei. Erau abandonati pe drum, la margine, sa nu impiedice convoiul funerar... Dupa trei zile de mers, au ajuns la Sargorod, unde, impreuna cu alti evrei, familia lui Marcu Rozen a reusit sa se ascunda, in vreme ce restul cortegiului si-a continuat drumul catre Bug. Au crezut atunci, macar cateva ceasuri, ca au scapat, fara sa banuiasca ca, inca de la plecare, fusesera deja condamnati la moarte. Sargorod era un orasel din Ucraina, dar si un lagar de tranzit pentru evrei.
Marcu si ai lui au nimerit intr-o camera neincalzita, un fost mic magazin de vara in care se adaposteau, in total, 15 suflete. Dormeau pe jos, pe niste paie stranse din piata, unul langa celalalt, inghesuiti intre peretii de lut. Aer patrundea doar printr-un ochi de geam. Nevoile si le faceau langa iazul inghetat din care, in fiecare dimineata, carau apa pentru baut. Ramasesera doar cu un rand de haine pe ei, celelalte, din bagaje, fusesera demult vandute taranilor ucraineni, pe un ciur de malai sau un kil de cartofi degerati. Nu stiau ce le aduce ziua de maine. Dar stiau ca incepe atunci cand auzeau...
Sania mortilor
Venea cum se crapa de ziua, trasa de o martoaga de cal, si aduna cadavrele lasate in fata casei. In iarna aceea nenorocita, 1941 spre 1942, evreii deportati din Dorohoi au murit pe capete. Degerati, umflati de tifos sau pieriti de foame. Erau culesi si ingropati in cimitirul din Sargorod. Nimeni nu avea puterea sa mai mearga in urma lor...
Din familia lui Marcu, bunica a fost prima care a plecat cu sania. Femeia care, inainte de razboi, tinea in mana adesea, ca pe niste talismane, medalia pe care o primise sotul ei, Meer Peretz, la Marasesti, si Crucea Comemorativa de Razboi cu care i se intorsese fiul de pe front, s-a stins din viata tinand in pumnul inghetat o coaja de cartof uscata pe care n-a mai avut puterea sa o manance...
La o luna de zile apoi, a murit si mama. Avea doar 38 de ani, dar era slabita si fara vlaga, pentru ca niciodata nu a avut puterea sa inghita inaintea copiilor flamanzi vreun dumicat. Ramas singur cu cei doi baieti, Iancu Rozen a tras de viata cat a putut. Facea eforturi disperate pentru copii si era fericit cand se intorcea la ei cu resturi de mancare gasite prin gunoaiele orasului. Cand iarna era pe trecute si el credea ca sunt salvati, l-au lasat puterile si a cazut in boala. Trei zile a zacut, cu febra mare, in aceeasi odaie cu copiii. Ramasesera singuri, caci ceilalti evrei se mutasera fie la cimitir, fie in incaperi mai bune, in locul celor disparuti. Cand tatal s-a dus, la doar 41 de ani, Marcu s-a simtit pentru totdeauna pierdut. Era orfan si avea in grija un frate de 6 ani... Salvarea lor erau cojile de cartofi si...
Pomana si bataia taranilor ucraineni
Unii erau buni la suflet, le lasau cate un blid de mancare pe prag. De sufletul mortilor lor. Altii, fara Dumnezeu, ii bateau si-i alungau cu vorbe grele... Au trait asa pana-n toamna urmatoare, cand Sorel s-a imbolnavit. Incepuse sa faca diaree, slabise mult si abia se mai tinea pe picioare, dar de unde sa stie Marcu ca din asta se moare? Si cui sa ceara ajutorul? Singura lui ruda din Sargorod, o matusa, era la fel de neajutorata, cu doi copii ai ei pe cap.
Intr-o dimineata, Marcu l-a gasit pe Sorel mort. Atunci a auzit si mersul impiedicat al calului care tragea de data asta de o caruta. L-a asezat cu grija, ca pe un fulg, era singurul mort din ziua aceea. Nu a avut suflet sa-si lase fratele sa plece singur, a pornit pe jos in urma carutei. Taranul care mana calul se intorcea, din cand in cand, si il privea cu mila, fara sa spuna ceva... Drumul spre cimitir urca un deal abrupt si desfundat. Ii tremurau picioarele de foame, dar l-a urcat. Si i-a venit sa planga doar cand din cerul care se intuneca tot mai tare a inceput sa cada o ploaie marunta si rece.
La cimitir, Sorel a fost asezat intr-o groapa comuna, alaturi de mortii adunati in zilele trecute. Cativa bulgari de pamant aruncati peste el si asta a fost tot. Nici o rugaciune, nici o alta ceremonie. Groapa a ramas deschisa pentru mortii care urmau sa fie adusi in zilele ce veneau. Pentru Marcu au fost cele mai cumplite ceasuri din viata lui... Se gandea ca va fi urmatorul care va cobori langa cei morti, dar drumul lui a fost altul si s-a oprit la...
Orfelinatul de langa lagar
Doua luni mai tarziu, cu ajutorul comunitatii evreilor care ramasesera in Romania, la Sargorod a fost infiintat un orfelinat. Au fost adunati aici in jur de o suta de orfani proveniti din Basarabia, Bucovina si Dorohoi, ramasi pe drumuri si fara speranta. Baiatul de 12 ani a reusit sa se intremeze si s-a salvat. A mai ramas insa in Transnistria un an, pana in toamna lui 1943, cand Antonescu a permis intoarcerea in tara a evreilor deportati. Ajuns la Dorohoi, Marcu isi gaseste casa parinteasca pustie. Pleaca la o matusa din Botosani, iar din 1949 se stabileste la fratele mamei din Bucuresti, Carol Peretz.
Locuieste si astazi, intr-un cartier al Capitalei, singur si batran, intr-un apartament micut in care tine vesnic lumina aprinsa. Are 74 de ani si nici o ruda langa el... Nu s-a casatorit niciodata si nici nu a avut copii. Acum regreta, dar se impaca cu soarta. Singurii oameni cu care tine legatura sunt verii lui, risipiti prin toate colturile lumii (unul in Israel, altul in Belgia sau in Roman), si prietenii pe care si i-a adunat in timpul vietii. In Sargorod nu s-a mai intors niciodata...
Carte postala din Infern
Dupa moartea tatalui, Marcu reuseste sa trimita o carte postala unchiului sau, Carol Peretz, din Bucuresti: "Draga nene Carol, afla ca cu mare durere trebuie sa-ti scriu ca tata, mama si bunica au murit, iar eu cu Sorel am ramas pe drumuri. Banii deocamdata nu i-am primit. Vedeti si faceti tot posibilul pentru a ne scoate la d-voastra pe mine si pe Sorel. Complimente la fiecare. Altceva nimic si va sarut cu drag". Semneaza: Marcu si Sorel, 1/6/1942. Carol Peretz face un memoriu catre maresalul Antonescu, prin care il roaga sa-i repatrieze pe cei doi orfani. Nu primeste nici un raspuns. Cartea postala ii este inapoiata lui Marcu de unchiul sau, dupa razboi...
Numarul total al evreilor care locuiau in Dorohoi inainte de evacuare era de 12.000. Printre cei deportati, multi erau veterani de razboi, invalizi, orfani si vaduve de razboi. N-au scapat nici sotiile si copii celor care erau concentrati in lagare de munca fortata in alte parti ale tarii. Biroul Central al Evreilor din Romania a scos la iveala un dosar care continea astfel de date. Au fost descoperite 818 nume ale evreilor care munceau pe un santier din Braila, la construirea podului din Lipcani, in vreme ce familiile lor erau evacuate.
In anul urmator, pe 14 iunie 1942, un nou grup de 450 de evrei din Dorohoi a fost deportat, mare parte dintre ei fiind oameni din detasamentele de munca, ale caror familii fusesera deportate anterior, in noiembrie 1941. Soarta lor a fost mai tragica decat a celorlalti. Trenul in care erau transportanti a ajuns la Serebria, langa Moghilev, pe 20 iunie 1942, dar nu lor li s-a permis sa coboare. In schimb, li s-a dat voie familiilor lor, aflate la Moghilev, sa li se alature in drumul spre Bug. Convoiul, care numara acum 950 de persoane, a ajuns pe 3 iulie in Oleanita Tulcin. Evreii au fost dusi la o cariera de nisip pe malul raului Bug.
In august 1942, prefectul districtului Tulcin a trimis peste raul Bug, la cererea organizatiei germane TODT, 3.000 de evrei, majoritatea din Dorohoi. Au fost inchisi in lagarul Tarasivca, pusi la munci istovitoare si, treptat, ucisi de germani. Pe 10 decembrie 1943, ultimii supravietuitori ai acestui grup au fost impuscati de nemti si aruncati in gropi comune. Doar 50 de evrei din Dorohoi care au resit sa evadeze din lagar au supravietuit." (din cartea lui Rozen Marcu, "Holocaustul sub Guvernul Antonescu")
DESTIN
Dupa 1944, Marcu Rozen isi termina scoala, face liceul si reuseste la Universitatea Bucuresti. Devine absolvent in 1953, cand obtine diploma de inginer economist, specializat in analize economice in agricultura. Se angajeaza La Biroul Central de Statistica, in postul de coordonator economic, iar in 1970 se transfera la Ministerul Agriculturii, unde ocupa functia de sef al Directiei Generale Economice a Horticulturii. Lucreaza sub directa subordonare a lui Ion Ceausescu, fratele "sefului suprem", si intocmeste diverse balante care i se trimit direct presedintelui tarii. "Le scriam cu litere mari, sa nu se oboseasca citindu-le, isi aminteste astazi batranul inginer. Si doar in ultimii ani ai regimului "umflam" cifrele, ca eram obligati."
In 1990 se pensioneaza si, de atunci, Marcu Rozen isi dedica viata studiului despre istoria evreilor din Romania. Prima carte, "Involutia demografica a evreilor din Romania in perioada 1940-2000", i-a fost publicata in anul 1998 si a fost tiparita si in Israel. Doi ani mai tarziu, i-a aparut o alta lucrare, "Evreii din judetul Dorohoi in perioada celui de-al doilea razboi mondial", iar in 2001 - "60 de ani de la deportarea evreilor din Romania in Transnistria". In luna mai a acestui an, a iesit de sub tipar cea de-a patra lucrare a sa, "Holocaustul sub Guvernul Antonescu". Cartea, tradusa in limba engleza, a fost lansata si in Statele Unite ale Americii.
Rozen Marcu a venit pe lume in ziua de 20 martie 1930, intr-o familie de evrei din orasul Dorohoi. Parintii erau oameni de conditie modesta: mama, Malvina, se ocupa de treburile casei, iar tatal, Iancu, muncea intr-o tipografie. Aveau grija si de o bunica bolnava, ramasa vaduva. Sotul ei pierise rapus de o boala cu care se procopsise in transeele primului razboi mondial. Nu era deloc bogata familia Rozen, dar avea o altfel de avere. Si, cand Marcu a implinit 6 ani, averea aceasta a sporit cu inca un suflet, un baietel caruia i-au spus Sorel.
Iancu Rozen il lua pe Marcu cu el la tipografie si acolo, printre plumbi si zetari, a invatat el sa buchiseasca primele litere. Stia sa citeasca perfect romaneste cu mult inainte de a deschide vreun abecedar. L-au inscris la o scoala normala din oras si-au fost mandri, la fiecare sfarsit de an, sa-l vada cu coronita pe frunte. Pana intr-o zi a anului 1940, cand...
Evreii au fost goniti din scoli
La 1 iulie 1940, baiatul de numai 10 ani devine martor fara voie al primului pogrom antievreiesc care a avut loc la Dorohoi. Unele subunitati romane, conduse de ofiteri legionari, care s-au retras din Basarabia si Bucovina de Nord, au ucis si torturat zeci de evrei. Strazile orasului s-au transformat in scene de groaza: pravaliile erau jefuite, oamenii vanati si schingiuiti. Era doar inceputul...
Cateva luni mai tarziu, dupa proclamarea statului national-legionar, furia coboara asupra copiilor. Marcu a aflat ca trebuie sa plece din scoala romaneasca de la invatatorul lui, care a condus grupul de copii evrei pana la iesirea din curte si acolo, tinandu-se de poarta, le-a cerut iertare cu lacrimi in ochi. L-a iertat, desi nu pricepea pentru ce fel de vina... Clasa a IV-a a facut-o la scoala israelita din oras. Si-n vara lui 1941, in loc de coronita de premiant, Marcu a primit o stea galbena in piept.
Dorohoiul, desi facea parte din Vechiul Regat, fusese anexat Bucovinei. Si, o data cu aceasta decizie administrativa, evreii din zona fusesera condamnati, fara sa stie. In ziua de 7 noiembrie 1941 a inceput...
Deportarea in Transnistria
Luau calea pribegiei rand pe rand, casa dupa casa, familie dupa familie. Parintii lui Marcu, fratele Sorel, bunica si el au plecat pe 12 noiembrie. Cu cateva boccele cu haine si mancare. Dupa doua zile, in care au tremurat de frig si spaima intr-un vagon de marfa, au ajuns la Atachi, pe malul Nistrului. Au fost dati jos din tren si, cum podul era distrus, au traversat raul pe un bac. Dar, inainte de asta, au fost jefuiti de ultimele lucruri de valoare pe care le-ar fi putut strecura in bagaje...
Ajunsi la Moghilev, au stat in lagarul de aici o noapte. Apoi, printr-o iarna venita prea devreme, au pornit din nou la drum, pe jos, sir nesfarsit de sute de evrei plecati spre moarte. Pe drum, din cauza foametei si a gerului, s-au prapadit primii dintre ei. Erau abandonati pe drum, la margine, sa nu impiedice convoiul funerar... Dupa trei zile de mers, au ajuns la Sargorod, unde, impreuna cu alti evrei, familia lui Marcu Rozen a reusit sa se ascunda, in vreme ce restul cortegiului si-a continuat drumul catre Bug. Au crezut atunci, macar cateva ceasuri, ca au scapat, fara sa banuiasca ca, inca de la plecare, fusesera deja condamnati la moarte. Sargorod era un orasel din Ucraina, dar si un lagar de tranzit pentru evrei.
Marcu si ai lui au nimerit intr-o camera neincalzita, un fost mic magazin de vara in care se adaposteau, in total, 15 suflete. Dormeau pe jos, pe niste paie stranse din piata, unul langa celalalt, inghesuiti intre peretii de lut. Aer patrundea doar printr-un ochi de geam. Nevoile si le faceau langa iazul inghetat din care, in fiecare dimineata, carau apa pentru baut. Ramasesera doar cu un rand de haine pe ei, celelalte, din bagaje, fusesera demult vandute taranilor ucraineni, pe un ciur de malai sau un kil de cartofi degerati. Nu stiau ce le aduce ziua de maine. Dar stiau ca incepe atunci cand auzeau...
Sania mortilor
Venea cum se crapa de ziua, trasa de o martoaga de cal, si aduna cadavrele lasate in fata casei. In iarna aceea nenorocita, 1941 spre 1942, evreii deportati din Dorohoi au murit pe capete. Degerati, umflati de tifos sau pieriti de foame. Erau culesi si ingropati in cimitirul din Sargorod. Nimeni nu avea puterea sa mai mearga in urma lor...
Din familia lui Marcu, bunica a fost prima care a plecat cu sania. Femeia care, inainte de razboi, tinea in mana adesea, ca pe niste talismane, medalia pe care o primise sotul ei, Meer Peretz, la Marasesti, si Crucea Comemorativa de Razboi cu care i se intorsese fiul de pe front, s-a stins din viata tinand in pumnul inghetat o coaja de cartof uscata pe care n-a mai avut puterea sa o manance...
La o luna de zile apoi, a murit si mama. Avea doar 38 de ani, dar era slabita si fara vlaga, pentru ca niciodata nu a avut puterea sa inghita inaintea copiilor flamanzi vreun dumicat. Ramas singur cu cei doi baieti, Iancu Rozen a tras de viata cat a putut. Facea eforturi disperate pentru copii si era fericit cand se intorcea la ei cu resturi de mancare gasite prin gunoaiele orasului. Cand iarna era pe trecute si el credea ca sunt salvati, l-au lasat puterile si a cazut in boala. Trei zile a zacut, cu febra mare, in aceeasi odaie cu copiii. Ramasesera singuri, caci ceilalti evrei se mutasera fie la cimitir, fie in incaperi mai bune, in locul celor disparuti. Cand tatal s-a dus, la doar 41 de ani, Marcu s-a simtit pentru totdeauna pierdut. Era orfan si avea in grija un frate de 6 ani... Salvarea lor erau cojile de cartofi si...
Pomana si bataia taranilor ucraineni
Unii erau buni la suflet, le lasau cate un blid de mancare pe prag. De sufletul mortilor lor. Altii, fara Dumnezeu, ii bateau si-i alungau cu vorbe grele... Au trait asa pana-n toamna urmatoare, cand Sorel s-a imbolnavit. Incepuse sa faca diaree, slabise mult si abia se mai tinea pe picioare, dar de unde sa stie Marcu ca din asta se moare? Si cui sa ceara ajutorul? Singura lui ruda din Sargorod, o matusa, era la fel de neajutorata, cu doi copii ai ei pe cap.
Intr-o dimineata, Marcu l-a gasit pe Sorel mort. Atunci a auzit si mersul impiedicat al calului care tragea de data asta de o caruta. L-a asezat cu grija, ca pe un fulg, era singurul mort din ziua aceea. Nu a avut suflet sa-si lase fratele sa plece singur, a pornit pe jos in urma carutei. Taranul care mana calul se intorcea, din cand in cand, si il privea cu mila, fara sa spuna ceva... Drumul spre cimitir urca un deal abrupt si desfundat. Ii tremurau picioarele de foame, dar l-a urcat. Si i-a venit sa planga doar cand din cerul care se intuneca tot mai tare a inceput sa cada o ploaie marunta si rece.
La cimitir, Sorel a fost asezat intr-o groapa comuna, alaturi de mortii adunati in zilele trecute. Cativa bulgari de pamant aruncati peste el si asta a fost tot. Nici o rugaciune, nici o alta ceremonie. Groapa a ramas deschisa pentru mortii care urmau sa fie adusi in zilele ce veneau. Pentru Marcu au fost cele mai cumplite ceasuri din viata lui... Se gandea ca va fi urmatorul care va cobori langa cei morti, dar drumul lui a fost altul si s-a oprit la...
Orfelinatul de langa lagar
Doua luni mai tarziu, cu ajutorul comunitatii evreilor care ramasesera in Romania, la Sargorod a fost infiintat un orfelinat. Au fost adunati aici in jur de o suta de orfani proveniti din Basarabia, Bucovina si Dorohoi, ramasi pe drumuri si fara speranta. Baiatul de 12 ani a reusit sa se intremeze si s-a salvat. A mai ramas insa in Transnistria un an, pana in toamna lui 1943, cand Antonescu a permis intoarcerea in tara a evreilor deportati. Ajuns la Dorohoi, Marcu isi gaseste casa parinteasca pustie. Pleaca la o matusa din Botosani, iar din 1949 se stabileste la fratele mamei din Bucuresti, Carol Peretz.
Locuieste si astazi, intr-un cartier al Capitalei, singur si batran, intr-un apartament micut in care tine vesnic lumina aprinsa. Are 74 de ani si nici o ruda langa el... Nu s-a casatorit niciodata si nici nu a avut copii. Acum regreta, dar se impaca cu soarta. Singurii oameni cu care tine legatura sunt verii lui, risipiti prin toate colturile lumii (unul in Israel, altul in Belgia sau in Roman), si prietenii pe care si i-a adunat in timpul vietii. In Sargorod nu s-a mai intors niciodata...
Carte postala din Infern
Dupa moartea tatalui, Marcu reuseste sa trimita o carte postala unchiului sau, Carol Peretz, din Bucuresti: "Draga nene Carol, afla ca cu mare durere trebuie sa-ti scriu ca tata, mama si bunica au murit, iar eu cu Sorel am ramas pe drumuri. Banii deocamdata nu i-am primit. Vedeti si faceti tot posibilul pentru a ne scoate la d-voastra pe mine si pe Sorel. Complimente la fiecare. Altceva nimic si va sarut cu drag". Semneaza: Marcu si Sorel, 1/6/1942. Carol Peretz face un memoriu catre maresalul Antonescu, prin care il roaga sa-i repatrieze pe cei doi orfani. Nu primeste nici un raspuns. Cartea postala ii este inapoiata lui Marcu de unchiul sau, dupa razboi...
Numarul total al evreilor care locuiau in Dorohoi inainte de evacuare era de 12.000. Printre cei deportati, multi erau veterani de razboi, invalizi, orfani si vaduve de razboi. N-au scapat nici sotiile si copii celor care erau concentrati in lagare de munca fortata in alte parti ale tarii. Biroul Central al Evreilor din Romania a scos la iveala un dosar care continea astfel de date. Au fost descoperite 818 nume ale evreilor care munceau pe un santier din Braila, la construirea podului din Lipcani, in vreme ce familiile lor erau evacuate.
In anul urmator, pe 14 iunie 1942, un nou grup de 450 de evrei din Dorohoi a fost deportat, mare parte dintre ei fiind oameni din detasamentele de munca, ale caror familii fusesera deportate anterior, in noiembrie 1941. Soarta lor a fost mai tragica decat a celorlalti. Trenul in care erau transportanti a ajuns la Serebria, langa Moghilev, pe 20 iunie 1942, dar nu lor li s-a permis sa coboare. In schimb, li s-a dat voie familiilor lor, aflate la Moghilev, sa li se alature in drumul spre Bug. Convoiul, care numara acum 950 de persoane, a ajuns pe 3 iulie in Oleanita Tulcin. Evreii au fost dusi la o cariera de nisip pe malul raului Bug.
In august 1942, prefectul districtului Tulcin a trimis peste raul Bug, la cererea organizatiei germane TODT, 3.000 de evrei, majoritatea din Dorohoi. Au fost inchisi in lagarul Tarasivca, pusi la munci istovitoare si, treptat, ucisi de germani. Pe 10 decembrie 1943, ultimii supravietuitori ai acestui grup au fost impuscati de nemti si aruncati in gropi comune. Doar 50 de evrei din Dorohoi care au resit sa evadeze din lagar au supravietuit." (din cartea lui Rozen Marcu, "Holocaustul sub Guvernul Antonescu")
DESTIN
Dupa 1944, Marcu Rozen isi termina scoala, face liceul si reuseste la Universitatea Bucuresti. Devine absolvent in 1953, cand obtine diploma de inginer economist, specializat in analize economice in agricultura. Se angajeaza La Biroul Central de Statistica, in postul de coordonator economic, iar in 1970 se transfera la Ministerul Agriculturii, unde ocupa functia de sef al Directiei Generale Economice a Horticulturii. Lucreaza sub directa subordonare a lui Ion Ceausescu, fratele "sefului suprem", si intocmeste diverse balante care i se trimit direct presedintelui tarii. "Le scriam cu litere mari, sa nu se oboseasca citindu-le, isi aminteste astazi batranul inginer. Si doar in ultimii ani ai regimului "umflam" cifrele, ca eram obligati."
In 1990 se pensioneaza si, de atunci, Marcu Rozen isi dedica viata studiului despre istoria evreilor din Romania. Prima carte, "Involutia demografica a evreilor din Romania in perioada 1940-2000", i-a fost publicata in anul 1998 si a fost tiparita si in Israel. Doi ani mai tarziu, i-a aparut o alta lucrare, "Evreii din judetul Dorohoi in perioada celui de-al doilea razboi mondial", iar in 2001 - "60 de ani de la deportarea evreilor din Romania in Transnistria". In luna mai a acestui an, a iesit de sub tipar cea de-a patra lucrare a sa, "Holocaustul sub Guvernul Antonescu". Cartea, tradusa in limba engleza, a fost lansata si in Statele Unite ale Americii.
Marturiile supravietuitorilor!
Istoricii Wolfgang Benz şi Brigitte Mihok, coordonatorii cărţii „Holocaustul la periferie. Persecutarea şi nimicirea evreilor în România şi Transnistria în 1940-1944“ (Editura Cartier), şi‑au exprimat speranţa că volumul „va contribui la elucidarea istoriei Holocaustului şi în România, şi în Republica Moldova“. „Nimicirea evreilor în România s-a deosebit esenţial de holocaustul din alte teritorii. Această ţară, aliată cu Germania hitleristă și condusă de dictatorul Antonescu, a lăsat neatinşi evreii de naţionalitate română din ţinut (Vechiul Regat), dar a exilat şi a omorât fără milă evreii din teritoriile noi ale ţării, Bucovina şi Basarabia. De aici a apărut legenda precum că nu ar fi existat niciun fel de genocid pe pământ românesc“, au scris Wolfgang Benz şi Brigitte Mihok în prefaţa volumului „Holocaustul la periferie“.
Acţiunile de deportare
În anul 1941 au fost înfiinţate ghetouri şi lagăre de muncă în peste 150 de localităţi, printre altele în Movilău, Şarhorod, Kopaigorod, Obladovka, Berşad. Din octombrie 1941 până în august 1942 au fost deportaţi aici 150.000 de evrei din nordul României (Bucovina, Moldova de Nord şi Basarabia). Doar circa o treime a supravieţuit anului 1943.
Un fenomen tabu
În 1942, peste 5.000 de persoane au fost transferate ca forţă de muncă (preponderent la construcţia drumurilor) autorităţilor germane din Ucraina de dincolo de Bug, aflată sub ocupaţie. Starea deportaţilor era precară, sufereau de epidemii, erau maltrataţi şi puşi la muncă forţată. Acţiunile de deportare erau organizate de Cartierul General al Armatei Române, iar executarea şi supravegherea deportărilor era în seama Jandarmeriei române. Despre toate acestea se vorbeşte în „Holocaustul la periferie“.
Cartea are la bază rezultatele unei conferinţe internaţionale, organizate la Berlin, la Literaturhaus, în iunie 2008, de Centrul de Cercetare a Antisemitismului. În prefaţă, Wolfgang Benz şi Brigitte Mihok fac un rezumat al volumului: „Cercetători renumiţi ai Holocaustului, din România, Marea Britanie, SUA şi Germania, tratează în articolele lor diferite aspecte ale prigoanei în Transnistria şi reflectă discuţia actuală privind responsabilitatea română şi germană.“
În articolul „România şi holocaustul“, Wolfgang Benz vorbeşte despre cum s-a încercat tabuizarea acestui fenomen în România, cum au fost retrase din circuit cărţi despre mărturii dureroase dintr-o perioadă care se voia ştearsă cu buretele. „După prăbuşirea puterii comuniste, nimicirea evreilor pe teritoriul românesc a fost interpretată într-un mod oarecum ciudat; chipurile, ar fi fost vorba de pedepsirea comuniştilor, masacrele fiind răsplata pentru colaborarea evreilor cu Sovietele. A fost o revenire la ideologia de pe timpul lui Antonescu, care se potrivea cu propagarea memoriei dictatorului ca erou naţional“, apreciază istoricul. Wolfgang Benz afirmă că antisemitismul avea tradiţie în teritoriile româneşti.
Încă din 1866 au avut loc la Bucureşti demonstraţii contra emancipării evreilor, iar până în 1918 România era unica ţară din Europa în care populaţia evreiască nu avea drepturi cetăţenești. După Primul Război Mondial populaţia evreiască ajunsese până la 600.000, fiind a treia minoritate ca mărime. Persecutarea evreilor din România a început în timpul dictaturii lui Antonescu, din toamna anului 1940. Însă nu numai Wolfgang Benz scoate la iveală mărturii şocante despre măsurile luate împotriva evreilor.
Copiii Holocaustului
Jean Ancel, istoric din Israel (decedat în 2008), a adus documente inedite despre Pogromul de la Iaşi, din 20 iunie 1941. „Deportarea evreilor din Iaşi făcea parte dintr-un «plan general», care prevedea expulzarea tuturor evreilor din Moldova, evreii din Basarabia şi Bucovina urmând a fi nimiciţi fizic“, a scris istoricul.
Ziua deportării populaţiei urbane evreiești era programată la 29 iulie 1941. După o evidenţă a acestei etnii, s-a demonstrat că, în mai 1942, cel puţin 13.000 de persoane fuseseră nimicite în timpul pogromului. Dennis Deletant descrie condiţiile de viaţă din ghetourile şi din lagărele de muncă din Transnistria în anii 1942-1944, iar Brigitte Mihok aduce mărturii şocante despre locurile persecuţiei şi deportării evreilor.
Emoţionat este articolul istoricului Anca Aurelia Ciuciu: „Copiii Holocaustului: orfanii din Transnistria“. Cercetările de până acum au arătat că 22 % dintre deportaţi erau copii. În toamna anului 1943, în Transnistria au fost lăsaţi să moară de frig şi de boli 20.000 de copii sub 18 ani.
:
„Copiii Holocaustului: orfanii din Transnistria“
„Lumea copiilor evrei nu diferea în perioada de dinainte de război de cea a copiilor români şi reperele esenţiale erau aceleaşi: familia, casa, cartierul copilăriei, prietenii de joacă şi, nu în ultimul rând, şcoala. Copiii evrei mergeau la şcolile de stat, vorbeau şi învăţau în română. Şcolile evreieşti private urmau planurile şcolare de stat, suplimentar predându-se istoria evreilor şi ebraica. Cartierele în care locuiau copiii erau cosmopolite, camarazii lor de joacă fiind foarte des de origine etnică diferită. Copiii nu au nimerit primii în vizorul persecuţiei rasiale din partea autorităţilor, dar ei au împărtășit soarta familiilor lor. Ostilitatea antievreiască era perceptibilă în şcoli. Se întâmplau cazuri în care învăţătorii şi colegii de şcoală intimidau elevii evrei.
«Colege şi colegi creştini [...] Fugiţi de Satana, nu vorbiţi cu jidanii, aveţi destui camarazi creştini [...] ocoliţi-i şi pe acei români jidoviţi, dacă spre ruşinea şi nemernicia lor există vreunul. În lupta voastră cu Iuda aveţi de cerut sprijinul domnilor profesori, care sunt datori să vi-l dea, dacă sunt propovăduitorii culturii româneşti a cărei bază e religia noastră creştin㻓. Fragment din articolul istoricului Anca Ciuciu
Acţiunile de deportare
În anul 1941 au fost înfiinţate ghetouri şi lagăre de muncă în peste 150 de localităţi, printre altele în Movilău, Şarhorod, Kopaigorod, Obladovka, Berşad. Din octombrie 1941 până în august 1942 au fost deportaţi aici 150.000 de evrei din nordul României (Bucovina, Moldova de Nord şi Basarabia). Doar circa o treime a supravieţuit anului 1943.
Un fenomen tabu
În 1942, peste 5.000 de persoane au fost transferate ca forţă de muncă (preponderent la construcţia drumurilor) autorităţilor germane din Ucraina de dincolo de Bug, aflată sub ocupaţie. Starea deportaţilor era precară, sufereau de epidemii, erau maltrataţi şi puşi la muncă forţată. Acţiunile de deportare erau organizate de Cartierul General al Armatei Române, iar executarea şi supravegherea deportărilor era în seama Jandarmeriei române. Despre toate acestea se vorbeşte în „Holocaustul la periferie“.
Cartea are la bază rezultatele unei conferinţe internaţionale, organizate la Berlin, la Literaturhaus, în iunie 2008, de Centrul de Cercetare a Antisemitismului. În prefaţă, Wolfgang Benz şi Brigitte Mihok fac un rezumat al volumului: „Cercetători renumiţi ai Holocaustului, din România, Marea Britanie, SUA şi Germania, tratează în articolele lor diferite aspecte ale prigoanei în Transnistria şi reflectă discuţia actuală privind responsabilitatea română şi germană.“
În articolul „România şi holocaustul“, Wolfgang Benz vorbeşte despre cum s-a încercat tabuizarea acestui fenomen în România, cum au fost retrase din circuit cărţi despre mărturii dureroase dintr-o perioadă care se voia ştearsă cu buretele. „După prăbuşirea puterii comuniste, nimicirea evreilor pe teritoriul românesc a fost interpretată într-un mod oarecum ciudat; chipurile, ar fi fost vorba de pedepsirea comuniştilor, masacrele fiind răsplata pentru colaborarea evreilor cu Sovietele. A fost o revenire la ideologia de pe timpul lui Antonescu, care se potrivea cu propagarea memoriei dictatorului ca erou naţional“, apreciază istoricul. Wolfgang Benz afirmă că antisemitismul avea tradiţie în teritoriile româneşti.
Încă din 1866 au avut loc la Bucureşti demonstraţii contra emancipării evreilor, iar până în 1918 România era unica ţară din Europa în care populaţia evreiască nu avea drepturi cetăţenești. După Primul Război Mondial populaţia evreiască ajunsese până la 600.000, fiind a treia minoritate ca mărime. Persecutarea evreilor din România a început în timpul dictaturii lui Antonescu, din toamna anului 1940. Însă nu numai Wolfgang Benz scoate la iveală mărturii şocante despre măsurile luate împotriva evreilor.
Copiii Holocaustului
Jean Ancel, istoric din Israel (decedat în 2008), a adus documente inedite despre Pogromul de la Iaşi, din 20 iunie 1941. „Deportarea evreilor din Iaşi făcea parte dintr-un «plan general», care prevedea expulzarea tuturor evreilor din Moldova, evreii din Basarabia şi Bucovina urmând a fi nimiciţi fizic“, a scris istoricul.
Ziua deportării populaţiei urbane evreiești era programată la 29 iulie 1941. După o evidenţă a acestei etnii, s-a demonstrat că, în mai 1942, cel puţin 13.000 de persoane fuseseră nimicite în timpul pogromului. Dennis Deletant descrie condiţiile de viaţă din ghetourile şi din lagărele de muncă din Transnistria în anii 1942-1944, iar Brigitte Mihok aduce mărturii şocante despre locurile persecuţiei şi deportării evreilor.
Emoţionat este articolul istoricului Anca Aurelia Ciuciu: „Copiii Holocaustului: orfanii din Transnistria“. Cercetările de până acum au arătat că 22 % dintre deportaţi erau copii. În toamna anului 1943, în Transnistria au fost lăsaţi să moară de frig şi de boli 20.000 de copii sub 18 ani.
:
„Copiii Holocaustului: orfanii din Transnistria“
„Lumea copiilor evrei nu diferea în perioada de dinainte de război de cea a copiilor români şi reperele esenţiale erau aceleaşi: familia, casa, cartierul copilăriei, prietenii de joacă şi, nu în ultimul rând, şcoala. Copiii evrei mergeau la şcolile de stat, vorbeau şi învăţau în română. Şcolile evreieşti private urmau planurile şcolare de stat, suplimentar predându-se istoria evreilor şi ebraica. Cartierele în care locuiau copiii erau cosmopolite, camarazii lor de joacă fiind foarte des de origine etnică diferită. Copiii nu au nimerit primii în vizorul persecuţiei rasiale din partea autorităţilor, dar ei au împărtășit soarta familiilor lor. Ostilitatea antievreiască era perceptibilă în şcoli. Se întâmplau cazuri în care învăţătorii şi colegii de şcoală intimidau elevii evrei.
«Colege şi colegi creştini [...] Fugiţi de Satana, nu vorbiţi cu jidanii, aveţi destui camarazi creştini [...] ocoliţi-i şi pe acei români jidoviţi, dacă spre ruşinea şi nemernicia lor există vreunul. În lupta voastră cu Iuda aveţi de cerut sprijinul domnilor profesori, care sunt datori să vi-l dea, dacă sunt propovăduitorii culturii româneşti a cărei bază e religia noastră creştin㻓. Fragment din articolul istoricului Anca Ciuciu
Motivaţia de bază [a Holocaustului] era pur ideologică, înrădăcinată într-o lume existentă numai în imaginaţia nazistă, unde unei conspiraţii evreieşti internaţionale de a controla lumea i se opunea o misiune “ariană” paralelă. Nici un genocid de până în ziua de azi nu fusese bazat atât de complet pe mituri, halucinaţii, pe o ideologie abstractă, nepragmatică – care a fost apoi pusă în aplicare prin mijloace foarte raţionale şi pragmatice.” Yehuda Bauer
Holocaust!
Te astept in holocaustul
In care se aud
Pasii felinarului bazait de tantari
Felinarul care topea cu lumina lui slaba
Gheata saruturilor noastre in decembrie.
Te astept sa punem doua monede
Pe ochii mancati de corbi
Ai folosofilor,
Sa vina ateii
In carduri apocaliptice
Tocindu-si aripile de lumina
Si prabusindu-se la picioarele Lui.
Te astept?
In care se aud
Pasii felinarului bazait de tantari
Felinarul care topea cu lumina lui slaba
Gheata saruturilor noastre in decembrie.
Te astept sa punem doua monede
Pe ochii mancati de corbi
Ai folosofilor,
Sa vina ateii
In carduri apocaliptice
Tocindu-si aripile de lumina
Si prabusindu-se la picioarele Lui.
Te astept?
Adevărul despre Holocaust irită în continuare !
Acum cinci ani Comisia Internațională privind Studierea Holocaustului în România își înainta raportul, întocmit în urma unei munci de un an de zile, președintelui României la acea dată, Ion Iliescu, cel care inițiase în vara lui 2003 această cercetare în premieră.
Acum, după cinci ani de la recunoașterea oficială și asumarea oficială de către România a concluziilor raportului Comisiei Wiesel (numită așa după numele președintelui său, Elie Wiesel, celebru scriitor, născut la Sighetu Marmației, laureat al Premiului Nobel pentru pace și supraviețuitor al lagărului de la Auschwitz), există mulți români care fie nu au auzit de existența sa, ori nu l-au citit, ori nu recunosc concluzile sale, care atribuie regimului condus de Ion Antonescu responsabilitatea pentru moartea a între 280000 și 380000 de evrei și 11000 de romi în perioada 1940 - 1944.
Vicepreședintele Comisiei Wiesel, Radu Ioanid, care este directorul departamentului de relații internaționale al Memorialului Holocaustului de la Washngton DC, declara recent într-un interviu presei din România:
"Cam 40% dintre români nu au informaţii despre Antonescu. Asta în sine este un lucru foarte grav, pentru că ar trebui să existe un minim de informaţii despre regimurile totalitare din România. Dar, dintre cei 60% rămaşi, cam jumătate spun că a fost un erou, în vreme ce 30% susţin că a fost un criminal de război."
Acum, după cinci ani de la recunoașterea oficială și asumarea oficială de către România a concluziilor raportului Comisiei Wiesel (numită așa după numele președintelui său, Elie Wiesel, celebru scriitor, născut la Sighetu Marmației, laureat al Premiului Nobel pentru pace și supraviețuitor al lagărului de la Auschwitz), există mulți români care fie nu au auzit de existența sa, ori nu l-au citit, ori nu recunosc concluzile sale, care atribuie regimului condus de Ion Antonescu responsabilitatea pentru moartea a între 280000 și 380000 de evrei și 11000 de romi în perioada 1940 - 1944.
Vicepreședintele Comisiei Wiesel, Radu Ioanid, care este directorul departamentului de relații internaționale al Memorialului Holocaustului de la Washngton DC, declara recent într-un interviu presei din România:
"Cam 40% dintre români nu au informaţii despre Antonescu. Asta în sine este un lucru foarte grav, pentru că ar trebui să existe un minim de informaţii despre regimurile totalitare din România. Dar, dintre cei 60% rămaşi, cam jumătate spun că a fost un erou, în vreme ce 30% susţin că a fost un criminal de război."
Deportarea romilor in Transnistria
http://www.romanialibera.ro/multimedia-video/povestile-romilor-deportati-in-transnistria-din-ordinul-lui-antonescu-219127.html
Studiul “Deportarea romilor si tratamentul lor in Transnistria” publicat de pagina electronica a Yadvashem afirma in concluzii ca: dintre cei 25.000 de romi trimisi in lagare de Guvernul Antonescu, s-au mai întors acasa doar jumatate. In jur de 7.000 de deportati sau mostenitori ai acestora au primit despagubiri din partea statului german.
Deportarea romilor in Transnistria a fost decretata pe 1 mai 1942. Cele doua loturi de romi trimise în Transnistria reprezentau la vremea respectiva aproximativ 12% din totalul populatiei rome recenzate în 1930, care era de 262.501 de persoane rome.
Ideea deportarii romilor in Transnistria i-a apartinut maresalului Ion Antonescu si nu a avut ca scop lichidarea fizica a romilor. Antonescu a recunoscut la procesul din 1946 ca el este responsabil de deportarile din Transnistria. In sedinta guvernului din 7 februarie 1941 Antonescu isi formula astfel viziunea cu privire la problema tiganilor: “Toti tiganii din Bucuresti trebuie scosi. Dar inainte de a-i scoate, trebuie sa ne gandim unde ii ducem si ce facem cu ei. Solutia ar fi fost sa asteptam pana se asaneaza Baltile Dunarii, ca sa facem sate tiganesti acolo si sa-i ocupam cu pescuitul etc. (…). O alta solutie este sa intram in tratative cu proprietarii mari. In Baragan, totdeauna a fost lipsa de brate de munca. Sa construim aceste sate, nu definitiv, dar sa facem niste case si baraci, organizatie sanitara, comert, carciumi etc. Sa facem o statistica a lor si sa-i ridicam odata, in masa, si-i aducem in acele sate. Facem trei-patru sate, de cate 5-6.000 familii, si instalam acolo gardieni imprejurul lor, sa nu poata sa iasa. Ei isi traiesc viata acolo si gasesc de munca acolo”.
Deportarea in Transnistria a aparut ca o posibilitate abia dupa declansarea razboiului impotriva URSS. La 27 mai 1941 o nota de la biroul lui Antonescu catre Directia Generala a Politiei spunea: ” Din ordinul domnului general Antonescu, rog a lua foarte urgente masuri:
a. internarea in lagar a capilor comunisti si a tuturor comunistilor din Iasi, Galati, Constanta, Ploiesti, Bucuresti. Giurgiu.
b. De a se evacua din Bucuresti in minimum de timp toti strainii care nu au domiciliu stabil in acest oras ori care sunt periculosi, cu exceptia germanilor, italienilor, americanilor si in general acelor care nu reprezinta nici un pericol pentru stat.
c. Idem sa scoata tiganii, in special nomazii si satrarii din marginile Bucurestiului. Domnul general Antonescu mi-a comunicat ca a ordonat mai de mult aceste masuri si pana acum nu s-au executat”.
Ordinul de deportare romilor a fost dat pe 24 mai 1942. Foarte mulţi romi au murit în drum spre Transnistria, deoarece nu au reuşit să supravieţuiască condiţiilor inumane de transport.
Supravieţuitorii Holocaustului povestesc că, ajunşi la Bug, au fost împărţiţi în mai multe categorii: unii au fost puşi să trăiască în casele părăsite de ruşi, câte patru familii la un loc; alţii au fost cazaţi în nişte hangare şi au trebuit să stea la comun câte 100 de persoane; unii au stat în corturi, iar alţii şi-au săpat bordeie în pământ. Supravieţuitorii îşi aduc aminte de foamea îndurată la Bug. „Mergeam cu părinţii noştri pe câmp şi adunam boabe de porumb. Când n-aveam de unde, căutam prin gunoaie să ne salvăm zilele. În trei zile, am mâncat trei ştiuleţi de porumb. Ne cocea mama şi tata pe o tablă şi ne dădeau să mâncăm aşa, câte puţin la fiecare", rememorează Traian Crăciun, 78 de ani. „Erau momente în care răbdam cu zilele de foame", spune şi Niculae Iancu.
Canibalismul
Aflaţi în toiul iernii, când nu aveau ce să mai mănânce, supravieţuitorii Holocaustului îşi aduc aminte cu ruşine că au trebuit să mânânce carne de om. „Unuia i-a murit nevasta de tifos. A luat cuţitu şi i-a tăiat pulpele lu' nevastă-sa şi le-a mâncat", spune Radu Alexandrina, 82 de ani. „A murit o ţigancă de-a noastră şi au îngropat-o. Ţiganii piteşteni s-au dus imediat, au scos-o, au tăiat-o şi-au mâncat-o. Au mâncat carne de om", îşi aminteşte şi Paulina Vasile, 78 de ani.
Pentru romii din România, Holocaustul a fost punctul culminant al unei istorii de rasism instituţionalizat şi excludere socială. România deţine recordul în Europa în ceea ce priveşte numărul romilor exterminaţi. Durerea nu poate fi cuantificată, măsurată, cântărită, mărturiile supravieţuitorilor Holocaustului nu ar trebui analizate, ci ele ar trebui lăsate să vorbească, pentru a demonstra ceea ce a fost şi pentru a opri repetarea tragediei.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)